“Ce te prosteşti atâta? Zici că eşti un copil tâmp”… o replică pe care, din păcate, mulţi părinţi o folosesc în discuţiile cu cei mici, atunci când aceştia “deviază” de la comportamentul normal. Cât de greşită este această abordare? Iată ce lămuriri am primit de la Camelia Chețu, consilier psihologic și psihoterapeut.
Cred că cel mai important de înțeles din capul locului e că fiecărui părinte, oricât de mult își iubește copilul, i se întâmplă ca în anumite contexte să i se adreseze acestuia cum nu și-ar dori – tâmpitule/ tâmpito, nesimțitule/ nesmițito, handicapatule/ handicapato, prostule/ proasto, mormolocule/ mormoloaco.
Aș vrea să încep cu o idee de normalizare nu a acestui comportament în sine, ci a faptului că un astfel de comportament se întâmplă, asta pentru că în ultima vreme sunt produse o mulțime de materiale online/ offline de parenting, care sunt citite de numeroși părinți și care ajung să dezvolte în realitate și mai multă frustrare, tensiune și nemulțumire vizavi de ei înșiși ca părinți, autodiscreditându-se treptat-treptat.
Problemele apar atunci când părinții li se adresează copiilor repetat în felul acesta, ca un mod uzual de adresabilitate și când nu revin asupra experienței respective, în sensul de a repovesti evenimentul începând cu momentul de dinaintea atacului verbal și derulând de acolo cu încetinitorul asemenea unei camere de filmat, înspre prezent, folosind butoanele stop și start pentru a surprinde nu doar ce s-a văzut din exterior, ci și ce s-a văzut din interiorul fiecăruia dintre protagoniști – gânduri, amintiri, imagini care au trecut prin minte, semnificații, senzații, emoții. Acest demers îi ajută pe amândoi să înțeleagă modul în care operează punerea în scenă a comportamentului. Iar mai apoi, iertarea vine firesc în acest proces. Toate aceste etape se referă de fapt la aspecte legate de conștientizare, resemnificare și restructurare, permițându-le să gestioneze relația cu copilul din ce în ce mai sănătos.
►Citește și Nu aveți timp de pierdut. Nici tu. Nici copilul tău
În cazul în care părinții se adresează constant și deci longitudinal în timp copilului folosind astfel de etichete, acesta începe să opereze cu ele atât în interiorul lor simțindu-se și comportându-se asemenea etichetelor puse, cât și în exteriorul lor, folosind aceste cuvinte în interacțiunea cu ceilalți copii, iar mai târziu ca și părinți, cu copiii lor.
Asociate cu tonul folosit, aceste etichete transmit foarte multe informații despre părinți, despre nevoile și emoțiile lor, despre cât de neputincioși se simt în a-i motiva pe copii să se implice/ finalizeze anumite activități, despre propriile lor experiențe traumatice, despre dificultatea lor de a accepta și integra aspectele lor legate de umbră, adică acel ceva diferit de ceea ce vor să arate, să se manifeste.
