27 aprilie 2016. 6 ani de când sunt alt om. 6 ani de infinite bucurii, dar şi multe nelinişti în acelaşi timp. 6 ani de întrebări, căutări, dorințe, renunțări, furie, lacrimi, neputință, luptă. 6 ani de când trăiesc sentimente noi, descopăr lucruri noi la mine, unele plăcute, altele indezirabile. Dar, înainte de orice, sunt şase ani de fericire, fericirea că s-a întâmplat o minune în viața mea şi a apărut ea, Alexia, copilul pe care mi l-am dorit enorm şi pe care încerc să îl cresc cât mai frumos posibil, dar, recunosc, nu-mi iese de fiecare dată. Încerc să învăţ să fiu o mamă bună, dar mai greşesc. Destul de des, mi se pare mie. Şi din acest motiv simt nevoia să-i cer iertare în primul rând ei, Alexiei, copilul meu-minune.
Aşadar,
• Iartă-mă, copilul meu, pentru că nu ştiu să-ți fiu o mamă mai bună
• Iartă-mă, copilul meu, pentru că țip la tine. Nu eşti tu de vină. E bine că mă vezi aşa, pentru că vreau să vezi că nu sunt perfectă. Dar vreau să înțelegi din asta doar atât: mami nu e perfectă şi să nu crezi că țip pentru că nu te mai iubesc, pentru că ai făcut sau nu ai făcut, pentru că ai spus sau nu ai spus cutare lucru. Țip pentru că eu nu ştiu cum/nu reuşesc mereu să gestionez situaţiile, țip pentru că sunt neputincioasă. Dar, crede-mă, regret enorm! Regret pentru că mi-am încălcat o promisiune: aceea de a nu mă purta cu tine aşa cum au fost părinții mei cu mine şi nu mi-a plăcut. Regret pentru că văd tristețea în ochii tăi atunci când țip la tine, iar privirea ta de copil speriat care imploră mă ucide puțin câte puțin. Urăsc această privire a ta şi cu atât mai mult mă urăsc pe mine, pentru că eu îți provoc suferință, în loc să îți aduc doar fericire.
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
