Eu sunt o persoană destul de impulsivă, așa de felul meu. De multe ori am avut de pierdut din cauza asta. În ultimi ani însă, de când am o familie și intenția de a o ține unită și pe membrii ei cât se poate de zdraveni la cap (inclusiv pe mine), am început să mă autoeduc. Să-mi caut bubele. Pe ale mele, dar și pe ale lui, în așa fel încât, cunoscându-le pe ale noastre, să nu producem bube și copilului.
Așa am descoperit că, de multe ori, mă simt neînțeleasă. Și încercând să-i spun omului că mă simt neînțeleasă, neajutată, că nevoile mele nu-s satisfăcute, că parcă nu (mă)vede și nu (mă) simte, sfârșeam de multe ori printr-o ceartă. Era tot ce ne mai lipsea amândurora, pe lângă oboseală, problemele și nervii de peste zi, copilul care avea nevoie de noi. De multe ori am preferat să tac, numai ca să evit asta, dar am realizat în scurt timp că asta nu e o soluție. Sau, mă rog, poate fi, dar în timp, lucrurile nespuse sapă adânc, iar rănile provocate de ele se vindecă mai greu.
Și mi-am dat seama unde greșesc în momentul în care am realizat că lucrurile evidente pentru mine nu sunt deloc evidente și pentru el. Faptul că pe mine mă deranjează hainele împrăștiate, vasele nespălate, gunoiul nedus sau faptul că nu mai avem pe unde călca din cauza jucăriilor împrăștiate și mi se pare evident că este nevoie fix acum să luăm măsuri, nu înseamnă că și pentru el este evident. Pur și simplu nu este. Iar asta sunt exemple banale și absolut superficiale, dar lucrurile în esență sunt la fel și în alte cazuri.
Totuși, dacă îi spun- Tu chiar nu vezi deloc x, y lucru nefăcut? Chiar trebuie să le fac eu pe toate? Nu te gândești că sunt și eu obosită, că am făcut și aia, și aia, și pe cealaltă? sau Nu mai pot, mai fă și tu ceva, că mi-ajunge și mie- nu fac decât să pun gaz pe foc. Nu fac decât să reproșez, fără a-mi exprima exact nevoile. Nevoi, cum spuneam, evidente pentru mine, pentru că rezultatul (hainele strânse, vasele spălate, etc) este în folosul tuturor. Dar, uimitor sau nu, nu-s la fel de evidente și pentru el.
Reacția la reproșuri este de cele mai multe ori aceeași. Ori ataci și tu, ori te închizi în tine și te comporți de parcă nici n-ai auzit ce ți s-a spus. Oricum ar fi, niciuna bună. Pentru nimeni.
Mult mai bine, pentru toată lumea, este să-mi exprim nevoile și ceea ce simt- Sunt obosită, am avut o zi grea, te rog să mă ajuți să facem x, y lucru. Am nevoie să mă odihnesc/relaxez puțin – Așa transmitem exact ce vrem , fără să criticăm, fără să facem reproșuri, fără să atacăm.
La noi exprimarera nevoilor, fără critici și reproșuri (nici măcar deghizate în glume) funcționează. Aproape întotdeauna. Ceea ce este bine.
Copilul are nevoie să știe să-și exprime nevoile și să știe că este auzit
La fel ca și noi, copiii trebuie să fie învățați să-și exprime nevoile. De foarte multe ori, și ei sunt nervoși, plâng, țipă, aruncă lucruri, lovesc, se tăvălesc pe jos. Noi nu reacționăm chiar așa pentru că am mai învățat odată cu trecerea anilor să ne controlăm impulsurile (cei mai mulți dintre noi, mai sunt și excepții). Dar ei încă nu știu să se controleze, așa că se manifestă fix cum simt.
Un lucru la care eu am ținut foarte mult a fost și este în continuare să învăț copilul să-și exprime nevoia. Să-mi spună ce-i trebuie. I-am explicat de multe ori că lucrurile nu se rezolvă cu urlete și plânsete din simplu motiv că, atunci când face așa, eu nu știu ce vrea. Și chiar dacă aș vrea să o ajut, nu știu cum. Cel mai simplu este să-mi spună ce vrea și eu voi face tot posibilul să-i satisfac nevoia.
Mărturisesc că nu a înțeles din prima, nici din a doua, nici nu mai știu din a câta. Dar a înțeles. Că este cel mai bine să spună exact ce vrea, fără plânsete, urlete și altele asemenea, și, dacă este un lucru posibil, va primi cu siguranță. De multe ori, întrebată așa, a vrut doar să fie luată în brațe. Pentru că asta era de fapt nevoia ei, iar restul erau doar pretexte.
Este adevărat că omuleții noștri nu întotdeauna vor lucruri pe care noi să le putem face sau să fie bine să le facem. Doamne, câteodată mă întreb dacă nu cumva în fața mea e un mic monstruleț. Dar nu, nu e. E fiică-mea, o împielițată pe care o iubesc de-mi sar ochii din cap.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
