Unul dintre lucrurile fundamentale pe care eu le-am învățat de la Otilia a fost despre LP – listening partnership.
Știți când copilul vostru face acasă crize de nervi, tantrumuri sau țipă aparent fără a avea un motiv solid? Iar noi suntem încurajați să-l luăm în brațe, să-l iubim, să îl asigurăm că noi suntem acolo, lângă ei necondiționat, pentru totdeauna, indiferent de situație?
Așa și noi, adulți fiind, când avem sufletul încărcat cu tot felul de experiențe unele mai neplăcute ca altele, suntem încurajați să sunăm un prieten bun și să povestim tot ce ne vine să spunem, știind că la capătul celălalt este o persoană de încredere, care nu te va judeca, ci din contră, te va asculta și te va susține.
Otilia spune că ar trebui să ne notăm pe o hârtiuță 5 nume de altfel de persoane pe care să o avem mereu la îndemână.
Eu nu am 5 persoane, am vreo 3. Dar fac cât 5.
Astăzi se întrevedea o zi pierdută. Pentru mine, doar. Pentru modul cum m-am raportat la ea. De dimineață m-am așteptat să întreprind lucruri mărețe, să scriu, să rezolv probleme la birou, să citesc. De fapt, nu-mi planificasem nimic. De aia nu s-a întâmplat nimic.
Eu sunt una dintre acele persoane spălate pe creier care dimineața trebuie să meargă la birou. Dacă nu mă duc, nu mai știu ce trebuie să fac. Nu mai reușesc să mă organizez, am impresia că nu mai am timp de nimic, de fapt, de aici, tot stresul cu umblatul de colo până acolo care de fapt, ar putea să nu fie chiar atâta stres în realitate.
Astăzi, aș fi vrut să dorm pentru că azi noapte am dormit doar vreo 3 ore, dar mi-am zis că mai bine citesc. Apoi, am vrut să citesc, dar mi-am zis că mai bine scriu, apoi am zis că mai bine fac un film care nu a ieșit cum trebuia, și tot așa. M-am trezit că e ora 4, că trebuie să mă duc după copii, că nici măcar carnea nu am pregătit-o pentru cină, că adorm pe mine și – oare, cum o să mă descurc cu copiii?
M-a luat din nou sentimentul că orice aș face nu e bine, nu e suficient și acum, nici ca mamă nu prea mă descurc foarte bine. Cum voi supraviețui? Cu vina acestei zile?
Am ajuns cu copiii acasă. În ciuda faptului că mă simțeam ultimul om de pe planetă, eram extrem de calmă. Copiii păreau extrem de înțelegători, Beti foarte cooperantă. Mi-am luat 30 de minute să pun carnea la marinat, să respir profund și să mai salvez ce se mai putea salva din ziua asta.
Am sunat la una dintre acele 3 persoane din listă. Am povestit de toate. De ziua mea ratată, de mine că nu mai îmi iese nimic, de birou, de problemele de acolo, de iarna care îmi usucă mâinile făcându-mi răni, de cercelul pierdut în timp ce alergam prin nămeți spre grădiniță.
Apoi, am intrat într-o discuție despre copii, cum se mai joacă, cu ce jucării, iar prietena mea a început să-mi povestească cum își petrece ea timpul cu cei doi copii ai ei, cum se vor juca cu plastilină, vor face brioșe, pizza cu mozzarela și câte altele. Că îmi mulțumește pentru cadoul pe care i l-am oferit băiețelului ei că e foarte util și că se joacă foarte frumos (= creșterea stimei de sine), să las câteva zile să se așeze lucrurile și apoi să revin la ceea ce este de îmbunătățit la filme (=poți face asta), copiii tăi cu ce se mai joacă? (= părerea ta contează, ești importantă pentru mine).
În timp ce-mi povestea, copiii mei se uitau la povești pe Ipad. Și mi-am dat seama că dacă mai e ceva de salvat, ar trebui să mă îndrept spre ei. Să mă joc cu ei, să mă destind împreună cu ei, să îmi recapăt energia alături de ei. Ei sunt parte din mine și mă vor înțelege, mă vor ajuta și mă vor susține, așa cum știu ei mai bine: printr-un zâmbet, printr-o îmbrățișare, un pupic sau să-l fac pe ursul din poveste. Doar să mă las să primesc susținerea lor!
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
