Mă uit la ei şi nu mai pot de drag. Ea zglobie şi alintată, se întinde pe umărul lui lat, se pisiceşte şi negociază abil încă un filmuleţ pe youtube, încă o poveste, încă o schemă de-a lor. El intră în jocul ei şi cedează, sub privirile mele dezaprobatoare. Rar îi poate rezista. Are momente când îl scoate şi pe el din pepeni şi ”coboară milităria din pod”, dar în general are răbdare mai multă cu ea decât am eu.
Când era mică, o ţinea pe pieptul lui ore în şir, fără să se mişte, chiar dacă amorţea. Era singurul loc în care se liniştea şi putea dormi legat, fără să o chinuie burtica. Apoi o punea în wrap şi dădea cu aspiratorul prin casă sau mergea la piaţă. Arăta exact ca Schwarzenegger în Poliţist de grădiniţă. Îl ştia toată piaţa, se minunau femeile „maică, eşti sigur că nu se sufocă acolo?”, îi dădeau morcovi şi mere pentru aia mică, chiar dacă avea doar 3 săptămâni. Mai târziu îi făcea feţe caraghioase şi ea râdea cu gura ştirbă, mai mai să se înece. I se lumina chipul când intra el pe uşă şi după ce pe mine mă storsese de energie o zi întreagă, cu el era un zâmbet, o floare, o rază de soare. Mamele de fete ştiu ce zic. În bebeluşie băiţa era atribuţia amândurora, dar apoi a devenit momentul lor special. Se ştie că tati este responsabilul şi chiar dacă acum se spală singură, el trebuie să fie acolo, la potrivit apa, la săpunit pe spate sau la şters. De dragul ei a învăţat să pieptene cosiţe lungi şi să prindă coadă de cal în vârful capului, să umble cu agrafe cu prinţese prinse de cămaşă sau cu fluturaşi de păr prin buzunare, să îi atârne câte o coadă colorată de ponei din pantaloni sau să se trezească la serviciu cu animăluţe de pluş plasate strategic să îi ţină de urât cât nu e acasă.
El a pus-o prima oară pe schiuri şi a fost acolo lângă ea când urca văicărindu-se cu schiurile în braţe, asigurând-o că peste un an-doi o să îi mulţumească. El a învăţat-o să meargă pe bicicletă şi au complotat împreună să îmi facă surpriză când revin de la un curs unde am stat 3 zile. Tot el e cel care insistă să înveţe să înoate bine, o ia cu el la bazin şi împart conştiincios timpul, jumătate antrenament, jumătate distracţie. El i-a povestit cine este Duckadam şi cum a intrat în istorie şi i-a inventat un joc în apă, în care ea este Duckadam şi apără cele 4 goluri, iar pentru asta trebuie să fie aruncată în apă, rostogolită, zmotocită, totul în hohote de râs. L-au făcut prima dată la 1 an şi 5 luni şi de atunci ea nu are frică de apă. El îi meştereşte tot felul de jucării şi fac împreună experimente văzute pe la Art Attack, îi desenează dragoni pe care ea îi colorează, îi spune poveşti din copilăria lui, o ia pe picioarele lui şi merg prin casă cântând „Piticul şi uriaşul”. Îi citeşte povestea de seară şi apoi o ţine în braţele lui mari când îi e frică să adoarmă.
Mă uit la ei şi văd iubire necondiţionată, armonie, dăruire. Ceva special şi normal în acelaşi timp. Mă uit la ei şi văd ce eu nu am avut niciodată. Până la şapte ani tata a fost acasă cu noi, dar nu îmi amintesc nimic din tot ce văd acum la Ana şi tatăl ei. Poate aşa erau vremurile, părinţii nu ştiau atât de multe, nu erau aşa aplecaţi către copii.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
