Săptămâna Mare a venit din nou și, odată cu ea, a aterizat și lista aceea invizibilă, dar apăsătoare, pe care o port în minte de ani buni.
• Spală geamuri.
• Scoate tot din dulapuri.
• Fă curat ca pentru inspecție divină.
• Coace cozonaci, că altfel „nu e Paște”.
• Miel. Ouă roșii. Drobul perfect.
• Mergi la biserică. Nu uita lumânările. Nu uita copiii. Nu uita să te comporți „cum trebuie”.
Nu zic că toate astea n-au rost. Unele chiar au. Dar știu sigur că, în ultimii ani, am făcut multe dintre ele nu pentru că le simțeam – ci pentru că mă simțeam prost dacă nu le făceam.
Și azi vreau să zic cu voce tare ceva ce, poate, alte mame nu îndrăznesc să zică: nu mai vreau să bifez tot.
Nu mai vreau curat de revistă, ci o casă în care să respir
Nu, copilul meu nu va învăța recunoștința dintr-o podea dată cu mopul de trei ori într-o zi.
Nu va înțelege sacrificiul dintr-un dulap rearanjat obsesiv.
O să țină minte, în schimb, dacă eram nervoasă, obosită, cu capsa pusă.
Curățenia e ok. Dar nu când se transformă în ritual de epuizare colectivă. Așa că da, spăl ce e de spălat. Dar geamurile pot aștepta după Înviere. Nu pleacă nimeni nicăieri.
Nu mai vreau Paște ca la carte, ci Paște pe bune
Cozonacul e minunat, dar dacă îl fac în timp ce bombăn, nu mai e desert, e test de anduranță.
Poate îl cumpăr. Poate îl fac, dar doar dacă am chef.
Ouăle? Le vopsim, sigur. Dar dacă copilul vrea albastru și glitter, n-o să-i țin o lecție despre simbolismul roșului.
Și dacă într-o zi aleg să gătim ceva simplu, fără tot alaiul tradițional? E tot Paște. Pentru că nu mâncarea e esența, ci momentul în care ne așezăm la masă și suntem acolo. Prezenți. Împreună.
Nu mai vreau „să fiu prezentă” doar de formă
Am fost la slujbe unde m-am uitat la ceas la fiecare 10 minute. Unde am tăcut pe dinafară, dar urlam în interior.
Am aprins lumânări cu mâinile pline de nervi.
Așa că azi aleg altceva: dacă nu pot merge la biserică liniștită, stau acasă și spun o rugăciune simplă cu copilul. Dacă vreau liniște, o caut fără vină. Dacă simt nevoia să tac, nu mai umplu golul cu lucruri „de bifat”.
Nu mai vreau să le arăt copiilor mei cum arată o mamă epuizată de sărbători
Sărbătorile nu sunt un examen. Nu vin să mă evalueze. Nu trebuie să le fac „ca la mama” sau „ca la bunica”, dacă prețul e burnout-ul și o față care zâmbește doar din colțul gurii.
Adevărul e că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama: copiii nu țin minte dacă aveam mileuri călcate, ci dacă eram acolo cu ei – real, vie, caldă.
Așa că, în Săptămâna Mare, aleg altceva:
Mai puțin „trebuie”.
Mai mult „simt”.
Mai puțin zgomot.
Mai mult adevăr.
Mai puțin despre „cum arată Paștele ideal”.
Mai mult despre ce rămâne, cu adevărat, în suflet.
Și poate că, în locul listei lungi și obositoare, rămâne doar un singur lucru pe care chiar vreau să-l bifez: să fiu bine. Ca să-i fie bine și copilului meu.
Citește și 5 semne că ești un părinte epuizat psihic
