Taci, te rog eu frumos taci, taci că nu știu ce să-ți mai fac. Mă plimb cu ea în brațe în camera de 10 m2 și mă rog să se oprească. E schimbată, e îmbăiată, tocmai a mâncat și ar trebui să doarmă, în schimb urlă în spasme în brațele mele, care devin deodată moi. Simt cum mi se face rău la propriu și mă așez pe canapea. Plânsetul se întețește. Nu mai știu ce să fac și încep să plâng și eu. Spun Tatăl nostru printre sughițuri. Doar Divinitatea mai poate face ceva. Am 28 de ani și un copil de 2 săptămâni în brațe. Este copilul pe care l-am dorit cu disperare, m-am chinuit să îl am și acum se pare că habar nu am ce să îi fac.
Ba o mai și învinovățesc în gând că plânge fără motiv. Nu știu de ce, dar plânsul ei îmi înfige parcă de fiecare dată un pumnal în inimă. Mă simt fără putere și mi se pare mereu că fac ceva fundamental greșit. Oare nu am instinct matern? De ce nu îmi pot auzi inima, sunt defectă? Ea ar trebui să îmi spună ce să fac.
Sunt sigură că ți s-a întâmplat și ție, proaspătă mămică find, dar și mai încolo, să te lupți cu toate aceste voci. Au trecut aproape 11 ani de la acest episod și lui i-au urmat altele și altele, fiecare în etape diferite de dezvoltare, cu provocări și implicații diferite.
(...)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro
