Observ tot mai mulți oameni aproape disperați ca totul în viața lor să fie perfect: de la locul de muncă și viața de familie, la imaginea de pe Facebook și tocănița din tigaie. Dar mai ales pe ei înșiși se doresc a fi perfecți. De unde vine și unde se duce goana asta după perfecțiune habar n-am, așa că am întrebat-o pe Ligia Moise, psiholog, care e povestea cu perfecțiunea care nu ne dă pace.
Tânjim să fim partenere perfecte, să avem parteneri perfecți, să fim mame și tați fără cusur, prieteni perfecți și, desigur, să avem o viață perfectă, ca niște oameni perfecți ce ne dorim a fi. A existat dintotdeauna mirajul acesta al perfecțiunii sau este mai pregnant acum?
Dintotdeauna a existat dorința de a ne perfecționa. În fond, fără această dorință nu am fi progresat, nu am fi aflat, nu am fi inventat și descoperit nimic. Ce cred că s-a întâmplat pe parcursul evoluției noastre ontologice este că am învățat să-i punem piedică celuilalt pentru ca astfel să putem să i-o luăm înainte. Și asta mi se pare trist. Trist mi se pare și faptul de a fi pierdut bucuria de a evolua datorita faptului că, de cele mai multe ori, evoluția nu înseamnă perfecțiune ci, este doar o treaptă pe care am ajuns azi.
Cred că unii părinți își impulsonează într-un fel sau altul copiii având credința fermă că, dacă vor performa, asta îi va feri de vicisitudinile vieții. Lucru care este adevărat într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar ceea ce uită mulți dintre părinți este să-și învețe copiii să se bucure de fiecare rezultat, să performeze cu bucuria în suflet.
(…)
Citeşte mai mult pe oanabotezatu.ro
