Acesta este considerat unul dintre cele mai dificile momente prin care trebuie sa treci. Te asalteaza o multime de intrebari: oare cat de mult va avea bebele de suferit din aceasta cauza? Relatia dintre noi va mai fi la fel de buna? De unde voi mai gasi timp pentru toate, ca nici acum nu par sa ma descurc? De fapt ce anume este mai important pentru mine? Voi reusi sa ma mai integrez si sa ma descurc la job? Oare imi va mai placea ce fac astfel incat sa am o justificare pentru timpul petrecut departe de cel mic?
Si lista poate continua.
Tin minte ca inainte sa iau decizia si eu am citit cu aviditate articole scrise de alte persoane care au trecut prin aceasta experienta. Incercand sa imi inchipui cum va fi in cazul meu. Si sperand ca am luat decizia corecta, ca am ales bine momentul, ca am facut tot ce este posibil ca disconfortul bebelui sa fie minim. Acum, cateva saptamani distanta, va pot spune ca totul a decurs minunat de bine si ca sunt foarte multumita de cum au evoluat lucrurile.
E adevarat ca in prima zi bebele nu a fost chiar vesel. Si poate ca, daca ar fi stiut sa vorbeasca, la intoarcere mi-ar fi spus el cate ceva. Dar asa, la 1 an, doar a facut o mutrita suparata si a refuzat sa imi zambeasca. Timp de cateva ore. M-am simtit cu adevarat pedepsita, trebuie sa recunosc. Zambetul bebelui este cel mai puternic afrodiziac pe care l-am intalnit pana acum. Dupa doua zile insa s-a obisnuit sa lipsesc o perioada de acasa. Si acum nu mai intoarce capul cand ma vede, ci de abia asteapta sa il iau in brate.
Ma gandeam si ca voi sta toata ziua cu inima cat un purice de frica sa nu aiba bebele nevoie de mine si eu sa nu fiu acolo. Motiv pentru care nu voi putea face nimic si atunci mai bine sa stau acasa ca sa nu mai incurc lumea. Nu a fost cazul. Dupa ce am aflat ca a mancat, a dormit, s-a jucat etc fara un disconfort foarte mare – ok, poate ca a marait ceva mai mult – a doua zi m-am concentrat ca in timpurile mele bune. Desi prezenta mea este de dorit acasa, ea nu este absolut necesara. Ceea ce imi da si mie un grad de independenta ceva mai mare.
Daca lucrurile negative nu au fost atat de grave, in schimb cele pozitive au fost binevenite. Deja ajunsesem sa nu mai am suficienta rabdare. Ei bine, acum cand ajung acasa am energie cat pentru o zi intreaga. Doar am de recuperat o multime de pupici de dat si de luat, am de povestit de doua ori mai mult si de verificat de sus pana jos toate dulapurile din casa. O data si inca o data. Si apreciez fiecare moment.
In plus am scapat de senzatia de izolare. E greu sa stai luni intregi numai cu cineva care nici macar nu iti poate raspunde articulat, oricat de dulce ar fi. Trebuie sa mai petreci timp si cu oameni maturi care vorbesc despre altceva decat cresterea copiilor, daca vrei sa simti ca nu te tampesti cu totul. Si vai ce grozav este sa poti merge pe strada singur, fara sa ai permanenta grija unui carut!
Probabil din tonul meu va dati seama ca sunt deosebit de incantata de cum au decurs lucrurile pana acum. Si sper ca si in viitor sa raman la aceeasi parere. Au fost desigur si cateva lucruri negative la care nu m-as fi asteptat, dar ele sunt minore si le lasam pentru un alt articol cand voi simti nevoia sa ma alint un pic.
