Nu am avut niciodată o relație prea grozavă cu corpul meu. Când eram mai mică, îmi doream să fiu mai slabă. Apoi, în perioada liceului îmi doream să am fundul și sânii mai mari, pentru că asta vedeam mereu în reviste. Mi-am dorit să am părul drept în loc de păr creț și eventual cu vreo 10 nuanțe mai deschise. În cele din urmă, când am împlinit vârsta de 30 de ani, am început să-mi iubesc corpul fix așa cum era. În acea perioadă aveam poze în costume de baie minuscule pentru a-mi arăta corpul în toată splendoarea lui. Eram tare mândră de el.
Și atunci am rămas însărcinată.
Inițial, eram absolut fascinată de tot ceea ce putea să facă corpul meu. În interiorul meu creștea un om. Încă mă uimește această perioadă când îmi mai aduc amintea de ea. Dar, pe măsură ce sarcina a progresat și am devenit din ce în ce mai mare – așa cum era de așteptat – era din ce în ce mai incomod. Așa am început să nu-mi mai iubesc corpul.
M-am comparat cu alte gravide, atât din jurul meu, în viața reală, cât și pe social media. Mă simțeam mai mare decât toate la un loc. Uram să ies la plimbare pentru că simțeam cum mi se freacă coapsele între ele. Cât despre așezat pe canapea sau pe scaun nu mai zic – îmi simțeam sânii cum se lăsau peste burtă, lucru pe care nu-l experimentasem până atunci. A fost groaznic.
În fiecare dimineață când mă îmbrăcam, suspinam și mă încruntam, deoarece simțeam că nu există nimic care să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. Poate că ar trebui să mă ascund, gândeam adesea.
Citește și: Soțului meu, care a dat viață odată cu mine
Soțul meu, însă, a văzut totul dintr-o altă lumină. Era complet îndrăgostit de corpul meu care se făcea din ce în ce mai mare.
Îmi mângăia burta în fiecare seară, în timp ce eu mă tolăneam pe canapea fără răsuflare. Îmi spunea zilnic cât sunt de frumoasă. Când oftam dezamăgită că nu mai arătam ca la 20 de ani, îmi spunea că am dreptate și că acum arăt și mai bine.
Și nu s-a oprit când a venit copilul. Perioada postpartum a fost cu adevărat grea pentru mine dintr-o multitudine de motive, unul dintre ele fiind faptul că îmi simțeam corpul străin chiar și după ce bebelușul ieșise din burtică. Mă așteptam să revin rapid la forma inițială așa cum arătau toate revistele.
Îmi simțeam pântecele ca un balon dezumflat, sânii îmi atârnau, picioarele erau pline de celulită, părul îmi cădea foarte tare și chiar cred că forma picioarelor mele era diferită.
Plângeam de fiecare dată când încercam să probez vechile haine, iar atunci când au început să mi se potrivească, plângeam uitându-mă la pozele în care arătam ca o gogoașă. Dar nu pot spun același lucru și despre soțul meu.
El se holbează cu atâta dragoste la pozele de când eram însărcinată. În această perioadă ne-am apropiat și mai mult, dragostea noastră s-a intensificat și chiar dacă nu am putut să văd ceea ce vedea el, iubirea și sprijinul lui m-au ajutat să încep să-mi iubesc din nou corpul.
Încet-încet, am apreciat faptul că am fost capabilă să-mi cresc în burtică puiul timp de 9 luni și fiecare organ, fiecare trăsătură, fiecare detaliu ne face să ne reamintim că el este făcut din dragostea noastră.
Sunt mândră că soțul meu a putut hrăni bebelușul – cu ajutorul pompei, deoarece alăptarea este foarte grea.
Sunt mândră că propriile organe și-au găsit drumul înapoi la locul în care aparțin.
Sunt mândră că cicatricea rămasă pe corpul meu, care la început a provocat furie și dezamăgire, este acum o amintire care reflectă curajul pe care l-am avut.
Citește și: Dragă proaspătă mămică, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui
Acum sunt din nou însărcinată și unele dintre aceste sentimente mă răscolesc încet-încet, mai ales că de această dată am gemeni în burtică. Corpul meu este pus la încercare. Simt asta. Însă, de fiecare dată când am gânduri în ceea ce privește ura de sine, îmi amintesc de soțul meu care îmi repetă neîncetat că sunt frumoasă. Da, sunt frumoasă. Sunt frumoasă datorită lui. Și pentru asta, îi voi fi recunoascătoare pentru totdeauna.
