Postarea asta nu o scriu ca să mă plâng de ceva. Ba, de fapt, mint. O scriu ca să mă plâng de faptul că nu știm să ascultăm pe cineva care se plânge.
Din cauze de oboseală, anemie și alte probleme, urmează să aflu după ce mi-or veni rezultatele la zecile de analize pe care le-am făcut și urmează să le mai fac, nu m-am simțit deloc bine în ultimele zile. Și nu că nu m-am simțit bine, mi-a fost chiar rău. Atât de rău că au fost momente când nu m-am putut ridica din pat.
Inevitabil telefonul a tot sunat, mailuri, mesaje, de toate. Inevitabil am fost întrebată ce am pățit. Și, tot inevitabil, aproape nimeni nu m-a lăsat și pe mine să mă plâng.
-Ce ai pățit?
-Amețesc groaznic. Am momente când îmi pierd echilibrul, nici nu pot face câțiva pași, nu mă pot ridica.
-Ah, și eu amețesc așa. Parcă nici nu mai văd bine.
-Da? Păi și ce ai făcut? De la ce? Cum ți-a trecut?
-Ah, îmi trece de la sine așa, apoi mă ia iar… O duc așa…
-Te cred, mi se întâmplă și mie să mai amețesc, dar acum este foarte rău, chiar nu mă pot ridica din pat.
-Eh, eu am fost nevoită să mă ridic. Nu aveam ce face. Trebuia. Așa, cu amețeală cu tot.
►Citeşte şi Când nu mai știu ce să fac, sunt sinceră
Cu mici variațiuni cam așa au decurs două treimi din discuțiile cu oamenii care m-au sunat zilele astea. Deci nu am sunat eu să mă vait, am fost întrebată ce am pățit și am spus.
Acum, eu sunt convinsă că toată lumea a avut amețeli la un moment dat în viața asta. Și eu am tot avut, am 34 de ani, ar fi culmea să nu știu ce-s amețelile. Dar nu am avut AȘA. Nu mi s-a întâmplat să nu mă pot ridica din pat și să mă țin de pereți ca să ajung la baie. În fine, ideea e că nu înțeleg de ce toată lumea (bine, aproape toată lumea) simte nevoia să-ți minimalizeze suferința. De ce atunci când mă întrebi ce am e de fapt vorba despre tine și nu despre mine.
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
