Iubita, te rog, nu mai plânge! Mă simt foarte prost. Știu că nu e chiar cum am plănuit, dar te rog, nu mai plânge. Sunt singuri, în sfârșit, după mulți ani. Copilul e în siguranță cu bunicii, iar ei au fugit să petreacă un week-end romantic, pe malul mării, ca în “tinerețe”. Doar că vremea nu a ținut cu ei și la mare a plouat din prima zi. Cortul s-a udat și s-a umplut de noroi, hainele au prins un miros ciudat, totul merge pe dos. Și mai e și dorul de copil. Altădată ar fi găsit puterea să se amuze de toate astea, acum poate doar să plângă. Și, ca întotdeauna, el îi oprește lacrimile, fără să înțeleagă că ea are nevoie să le lasă să curgă. Că nu e despre cort, despre ploaie sau despre dor. Nici măcar despre hainele cu miros ciudat nu e.
La fel ca și copiii, mamele au nevoie să plângă
Lacrimile unei mame adună în ele nopți nedormite, în care brațele lor au legănat și au alinat plânsul neconsolat al copilului. Momente în care au masat gingii dureroase, au administrat picături și siropele printre țipete și zvârcoleli, au pansat genunchi zdreliți și au șters obraji mânjiți de piure de morcov. Clipe în care s-au întrebat de zeci de ori dacă fac bine sau greșesc cu ceva.
Plânsul unei mame spune tot despre durerile copiilor ei, despre suferințele lor, despre neputințele ei
(...)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Free pik
