Viaţa reală este asta.
Cea din imagine sunt eu, în urmă cu două nopţi. Părul îmi este ciufulit. Fata se agaţă de el când îmi e lumea mai dragă. Cea din imagine sunt eu. Port acelaşi maiou de trei zile. Acum are lapte pe el. Cea din imagine sunt eu. În momentul în care mi-a fost făcută poza mă gândeam la faptul că nu am mâncat nimic de azi dimineaţă, când mi-au ajuns o felie de pâine şi o ceaşcă de cafea, pentru că nu mă încadram în timp să îi fac copilului cel mare pachetul de grădiniţă.
Fata îmi stă în braţe. Este în acel moment al serii în care plânge din orice. O ţin pe braţe şi mai şâşâi din când în când, în timp ce încerc să sorb din mâncare.
Ceea ce nu vezi este copilul cel mare, fata cea mare, mai exact, care plânge din răsputeri că nu o las să doarmă în rochiţa în care se va îmbrăca mâine, pentru un shooting foto de Crăciun.
Ceea ce nu vezi este grămada de haine de pe pat, care aşteaptă să fie călcate şi puse la loc.
► Citeşte şi Viaţa de mamă: „Pentru că la sfârşitul zilei, oricum va părea că nu am făcut nimic”
Ceea ce nu vezi este că în chiuvetă sunt zeci de farfurii şi de tacâmuri care trebuie spălate, că mâine dimineaţă am iar nevoie de ele.
Ceea ce vezi în colţul din stânga jos sunt biberoane care aşteaptă să fie spălate şi sterilizate.
Ceea ce este invizibil pentru tine sunt atacurile mele de panică, apărute în momentele în care asta e prea mult, chiar şi pentru mine. În momentele în care bebeluşul e de neconsolat, iar fata cea mare plânge că… ar vrea ca cerul să fie verde.
Ceea ce nu vezi este braţul de cărţi despre parenting pe care nu am apucat decât să le răsfoiesc şi care m-au lămurit: nu sunt o mamă bună!
Nu vezi nopţile nedormite. Copilul cel mare nu îmi mănâncă, iar cel mic parcă îmi rupe sânii.
Ceea ce nu vezi sunt lacrimile. Lacrimile unei mame care de prea multe ori se simte copleşită. Care simte că dă greş. Care nu mai ştie ce să facă pentru a opri plânsetele, loviturile în pământ, ţipetele. O mamă care se dă peste cap să îşi înveţe bebeluşul să doarmă. Şi tot degeaba. O mamă care are nevoie să ştie că şi alte mame au fost exact acolo unde e ea, acum, şi că au supravieţuit. Chiar dacă acum pare imposibil.
E greu. Totul pare greu. A fi mamă singură, pentru că soţul e tot timpul plecat în delegaţii, e al naibii de greu. Dar a fi mamă de doi… nu mai am cuvinte.
Maternitatea este o bestie. O bestie frumoasă, uimitoare… dar tot o bestie.
Încerc să îmi dau seama, să învăţ, să mă adaptez zi de zi… Dar e al naibii de greu!
Sunt zile în care îmi usuc părul cu peria. Sunt zile în care am timp să mi-l îndrept. Sunt zile în care râd în hohote şi nu ştiu cum să fac să opresc chicotelile copiilor pentru totdeauna! Dar momentele în care mă simt pusă la zid, în care ajung parcă la capătul puterilor sunt al naibii de grele….
Dar şi atunci, Doamne, îţi mulţumesc pentru tot, şi Tu ştii foarte bine asta!
