Azi eram la plajă împreună cu copiii noștri și verișorii lor, cei doi ai cumnatei mele. Vârstele sunt oarecum apropiate, 9, 7, 6 și 3 așa că la început s-au jucat în apă, apoi pe lângă apă căutând scoici, iar apoi au trecut la construcții de castele în nisip.
Doar că, ai mei își uitaseră găletușele acasă și se uitau lung la ale verișorilor, pe când verișoara lor de 6 ani începuse să strige în gura mare și să plângă:
– Eu nu reușesc să fac castele! La mine nici un castel nu stă în picioare!
În timp ce fratele ei mai mic făcea autostrăzi cu fundul exact peste bucățica de castel care abia reușise să se țină în picioare.
Sfârșitul lumii varianta 6-8 ani tocmai atingea punctul critic și în timp ce noi, mamele, începusem să empatizăm cu durerea ei și să o încurajăm că poate, că reușește, că are nevoie doar de puțin calm soțul meu, să-l țină Dumnezeu în continuare calm și cu toate ideile ordonate în cutiuțe, o ia pe nepoțica lui în brațe și-i spune:
(...)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro
