O aud că mă strigă și aud și că e foarte alertă. Mă uit la ceas. E 7.20. F#@k, nu pot să cred! Ne-am trezit și pe la 2.00 și după 3.00 și la 5.40! Încerc să o ignor, dar fără succes. Aștept să se facă 8.00 și trimit un mesaj că nu mai ajung la pilates pe motiv de epuizare. Sunt ca un bolovan.
Mă simt frântă. Funcționez doar cu vapori de energie de ceva timp deja și corpul meu se revoltă tot mai puțin pașnic.
Cred că e un soi de mecanism de supraviețuire, o încercare de a-mi păstra mințile intacte, dar simt că am renunțat la niște așteptări ca să mă păcălesc cumva că nu e chiar așa de rău.
Am renunțat la speranța unor nopți dormite cap-coadă. În prima noapte la Roma, anul trecut, am avut o astfel de noapte. De atunci au mai fost 2, răsfirate. Eu eram mereu omul cu nevoie puțină de somn, care, mai ales vara, cum simțea raze de soare pe pleoape sărea din pat ca să îmrățișeze noua zi. Am ajuns să dau snooze-uri și să țin cu dinții de măcar 5 minute de somn în plus.
(...)
Citeşte mai mult pe cristinaotel.ro
