E bine câteodată să mai ieși din bula ta. Din pătrățica ta confortabilă unde copiii mai mănâncă și zahăr, se uită la televizor, au fular la gură și 3 rânduri de căciuli.
E bine pentru că ți se confirmă, prin comparare, că tu ești o mamă bună, mai bună ca cealaltă. Asta din nevoia noastră de a ni se confirma că ne facem bine treaba de mamă, rolul social al fiecărei femei. Cu toate că cealaltă mamă poate fi la fel de bună ca și tine. Dar cine mai stă s-o vadă? Noi, noi suntem importanți.
În aceeași măsură e trist, căci ți se relevă ca un pomelo la care visai de 3 zile și după ce l-ai cumpărat ai remarcat că e amar, realitatea de zi cu zi, din care tu faci parte, uitându-te din bulă. Scoțând din când în când, piciorușul afară, testând temperatura.
Deunăzi, am luat prânzul cu soțul meu. Am mai povestit pe aici, cum prânzul pentru noi joacă rol de reconectare între noi, adulții. Ne povestim una alta, punem țara la cale, discutăm de ale noastre. Am scris despre asta aici. Cina e mereu în familie și e despre copii și familie.
Cum stăteam noi așa și așteptam să ne vină comanda, la un moment dat a intrat în restaurant o mamă cu un copil mai măricel, la vreo 14-15 ani. Mama a salutat frumos, se vedea că se știe cu domnii chelneri, avea deja masa lor, pregătită. Copilul, un băiat, cu căștile pe urechi, băgat cu totul într-o haină mare matlasată, cu mâinile în buzunar, total absent. S-au așezat fix în spatele meu. Am auzit-o întrebându-l dacă vrea paste, bănuiesc că el a dat din cap și cam aia a fost toată discuția.
Puteam auzi de la două mese distanță un grup de italieni răzând, însă în spatele meu era o tăcere înmormântală.
În timp, am pierdut atenția față de ei, însă, undeva, într-un neuron se procesa informația. Mama, mi-a dat impresia de o tipă educată, a salutat frumos, a vorbit cât să se facă auzită, nici prea tare, nici prea încet, îmbrăcată elegant, s-a așezat în spatele meu fără să mă deranjeze absolut deloc cu scaunul sau haina, cum se practică prin alte restaurante când scaunele stau lipite spate-n spate. Poate o doamnă corporatistă în pauza de masă sau un freelancer, poate o mamă căsătorită cu un expat. Clar, tipul de familie care iese la prânz în oraș, indiferent de zi. Băiatul însă m-a întristat. Pentru că de când sunt mamă, văd în fiecare copil din jurul meu propriul meu copil. Și fără să vreau, mă întreb: oare așa o să fie și copilul meu? Oare ce ar trebui să fac să nu devină așa pasiv? Oare de ce e așa absent copilul acesta? La ce școală învață? Ce prieteni are? Ce face în timpul liber? Ce preocupări are? Întrebările îmi veneau automat în cap. Și evident, răspunsurile mele.
La final, când m-am ridicat să plec, băiatul stătea pe Whats App, iar mama se juca pe telefon.
Mi-e greu să cred că acea mamă nu se preocupa de copilul ei. Sunt convinsă că ceva de mamă făcea, dar ce? Și de ce nu vedea că nu e suficient? Pentru mine sunt lucruri atât de evidente, iar pentru alții, atât de….evidente.
Fiecare trăiește în bula lui. Avem impresia că noi ne facem treaba mai bine decât celălalt, că suntem în măsură să demonstrăm lucruri, să ne dăm cu părerea, însă, de partea cealaltă a relației stă tot o mamă, care probabil, vrea doar binele copilului ei. Văzut în altă formă. Aplicat la realitatea ei.
Până să devin mamă eram o mamă perfectă. Știam exact cum se cresc copii, cum nu îi voi culca în patul meu, cum o să impun reguli, ce o să le dau să mănânce, cum o să-i transform în prietenii mei cei mai buni, știam perfect ce NU o să fac.
Mergeam în parc și-mi spuneam: Vai, eu NU o să fac asta cu copii mei. Când o să fiu eu mamă, eu NU voi încuraja asta, eu NU voi vorbi așa. Pe cuvântul meu, eram perfectă.
Timpul a trecut și…..cum să vă spun, zilnic mă rog să reușesc să fac cât mai puține greșeli, dacă se poate. Să am răbdare! Azi, de exemplu, iar m-am enervat pe Beti că nu a mâncat. Și doar mi-am zis de un catralion de ori că nu o să mă mai enervez, dar am zile când pur și simplu, nu-mi iese. Azi a fost una din alea.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
