Mi te-am dorit o viață întreagă, aşa cum nu mi-am dorit nimic altceva pe lumea asta. Mi te-am aşteptat ani de zile. Mi te-am imaginat în mii și mii de feluri, însă cu mult mai puțin decât eşti astăzi, acum, aici, în brațele mele. Mi te-am iubit încă dinainte să te simt. Am înțeles abia când ai venit că aşteptarea asta a fost atât de lungă, fiindcă ceva perfect are nevoie de mult timp ca să fie creat.
Nu am fost conştientă niciun moment de ce vei însemna tu pentru mine. Ştiam că o să se schimbe viața mea, dar nu m-am gândit că o mogâldeață atât de mică o să mă lase fără cuvinte încă din prima secundă. "O să vezi tu ce simt eu pentru tine doar atunci când și tu vei deveni mamă", îmi spunea mama mereu. Și nu am crezut-o. Mereu m-am gândit că e exagerată, uneori chiar că ne sufocă, am bănuit că are o plăcere deosebită să știe ea totul, că e teribil de băgăcioasă. Am înțeles-o așa cum a zis ea... exact în momentul în care am devenit mamă.
Prima noastră întâlnire a fost cel mai frumos şi mai greu moment al vieții mele. A fost greu pentru că aveam milioane de emoții, pentru că îmi era frică fiindcă te scoteau de acolo de unde te puteam proteja cel mai bine. A fost frumos pentru că în sfârșit te puteam vedea, nu doar simți. A fost începutul poveștii noastre. A fost momentul în care ne-am separat și totuși ne-am apropiat pentru totdeauna. Îți simt şi acum mirosul din clipa întâlnirii, îți simt părul negru și țepos pe obraz. Şi îmi mai simt lacrimile care curgeau şiroaie, fără să le pot controla. Şi mă podidesc din nou, de fiecare dată când îmi amintesc.
Un an. De un an încerc să transform în cuvinte sentimentele mele pentru tine. Scriu, şterg şi o iau de la capăt, căci am senzația că niciun cuvânt nu este suficient pentru a explica ce simt. Nu s-au inventat cuvintele acelea care să poată defini cum e să fiu eu mama ta. Le simt cu tot trupul cu toată inima, le trăiesc în fiecare moment, stau parcă pe vârful condeiului, însa eu nu le pot scrie. Eşti mai mult decât orice poate fi grăit. Dacă scriu prea puțin și vei crede că nu te iubesc suficient? Dacă scriu prea mult și vei crede și tu, la rându-ți, că sunt exagerată? De toate astea mi-e teama. Mi-e teama că, în ciuda strădaniei mele, nu am sa fiu o mamă suficient de bună pentru tine. Să știi, Maria mea, că indiferent de câte momente dificile voi mai avea în viața mea, tu vei fi mereu bucuria mea, iar de vei simți contrariul, te rog să mă tragi de mânecă. Și de vei avea probleme, să știi că umărul meu va păstra mereu forma capului tău și o să-ți fie cel mai potrivit pentru orice supărare. Umărul meu o să poată duce orice greutate pe care o vei avea. Mă aștept că voi reacționa greșit în vreun moment (și mama a mai făcut-o și știu că mă iubește cu toată ființa ei), căci am înțeles că în meseria de părinte provocările sunt mai multe și mai mari decât în oricare alta. Mi-am spus de multe ori că nu am voie să dau greș în a fi mamă. Și am atât de mare nevoie de ajutorul tău aici...sper să fim "a hell of a team".
Maria mea, ești o minune, ești un înger, ești perfecțiune. Ești absolut tot ce e mai frumos pe lume. Ești injecția mea cu viață! Ești minunată și îți voi aminti asta mereu, așa cum o fac și acum, ca nu cumva să uiți asta. Nimic și nimeni nu te va putea întrece vreodată. Îți spun cât ești de frumoasă! Îți spun cât ești de specială! Îți spun cât sunt de mândră de tine! Orice gest, orice țipăt, orice zâmbet, orice noutate, totul, totul îmi provoacă doar mândrie. Mor de bucurie pentru că ești. Pentru că ești așa cum ești. Incredibilă! Uneori simt că îmi plesnește inima de dragul tău. Te strâng în brațe tare și îți spun cât de mult te iubesc, de o mie de ori pe zi, de două mii...cine contorizează?! Știu doar că nu a trecut nicio zi în care să nu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine. Și o fac cu voce tare, să fiu sigură că îmi aude glasul, dacă nu îmi aude gândul.
Mereu mă întreb cum de eu am fost în stare să fac un copil aşa ca tine?! Pare că am făcut ceva bun în viața asta dacă Doamne Doamne a considerat ca eu te merit pe tine.
O să îți fiu alături în orice moment al vieții noastre. Da, al vieții noastre, nu doar al vieții tale, căci viața mea nu mai e a mea. Acum îți aparține. Îți aparține timpul meu, răbdarea mea, fiecare bătaie de inimă, fiecare zi a mea, îți aparțin eu.
Mi-ai tăiat respirația de 9790748403 de ori.
Când ai zâmbit, când ai plâns, când ai râs, când ai arătat grimase de durere, când te-ai rotit pe burtică, când ai căzut din pat, când ai apucat prima jucărie, când am zărit primul dinte, și apoi al doilea, al treilea (ai 8 de două zile), când ai făcut primii pași, când m-ai strâns în brațe. Nimeni nu se va bucura mai mult de realizările tale, fiindcă nimeni nu s-a putut bucura mai mult decât mine de tot ce însemni tu. Fiecare moment alături de tine este o binecuvântare, iar eu îl trăiesc la intensitate maximă. Mi-ar plăcea să rămâi mică și eu să te pot proteja de orice obstacol, să te pot ține în brațe, ca acum, o veșnicie. Stau și mă uit la tine minute în șir când dormi, ador să îți ascult atunci respirația, căci aud în ea doar liniștea pe care o trăiești tu acolo în tărâmul inocenței tale.
De ce nu mi-a spus nimeni că a fi mama e așa? Mi s-a spus că e frumos, că e greu, că e unic. Dar e mai mult de atât. Oare pentru că la fel ca și mine, nimeni nu a putut descrie perfect în cuvinte sentimentul ăsta? Toate cuvintele sunt prea mici pentru o dragoste atât de mare.
La culcare stai la sânul meu și îmi mângâi fața continuu, până adormi, centimetru cu centimetru, de parcă vrei să te asiguri că nu ratezi nicio trăsătură a chipului meu, de parcă vrei să fii sigură că o să arăt la fel și după ce te trezești. Ce simt eu atunci? Simt că pe obrazul meu a pus mâna întreg universul. Mă simt cea mai prețuită, cea mai fericită, cea mai norocoasă. Şi mă mângâi până adormi, iar apoi mâna îți rămâne încremenită pe buzele mele. Doamne, nu mă mai satur să îți pup degețelele pufoase și mânuțele mici ca niște pernuțe moi! Mereu îmi cauți fața cu buzele țuguiate ca să mă pupi, iar când mă întorc la tine după o lipsa de doar 10 minute, te luminezi toată și-mi zâmbești cu toată fața. Și dacă te cert, tot la mine vii. Îți pui mânuțele în jurul gâtului meu și mă strângi atât de tare, încât simt că îmi pierd respirația. Râzi când râd și eu, te uiți mirată când plâng, adori să te cațări pe mine și vrei să vii doar la pieptul meu și când ești veselă și când ești supărată. Iar când te țin în brațe și tu pui capul pe pieptul meu…am lumea toată în mâinile astea două ale mele. Astea sunt cele mai frumoase momente ale noastre. De multe ori i-am spus lui tati că dacă s-ar putea muri de dragul cuiva, eu aș fi murit de multe ori pe zi de dragul tău. Cum?! Cum am putut să trăiesc fără tine atâția ani?! Cum de aveam impresia înainte de tine că sunt fericită?! Nu aveam nimic, de fapt!
Când sugi și te uiți la mine cu ochii tăi mari și verzi și îmi mai arunci și un zâmbet, iar printre colțurile gurii ți se zărește limba jucăușă, mă fac piele de găină toată. Mă topesc la propriu și uit de toate gândurile care mă podidesc de-a valma câteodată.
Mi-a luat un an să scriu rândurile astea. Un an în care am strâns emoții, fericire, bucurii. Un an în care oboseala a fost la ea acasă, însă am ignorat-o, căci ai meritat cu vârf și îndesat orice efort. Un an pe care l-am trăit cu cea mai mare intensitate. Primul cel mai frumos an din viața mea.
Te iubesc, Maria mea!
Textul îi aparține Ștefaniei Tudorică și este scris pentru Maria, minunea ei care astăzi, 13.02.2019, împlinește un anișor! La mulți ani sănătoși, pui de om!
