În urmă cu trei ani am adus-o pe lume pe micuța mea superbă, dar ea a venit la pachet și cu o psihoză postpartrum*. Iar eu de-abia acum mă simt pregătită să vorbesc despre primul an de maternitate. Și probabil cel mai urât dintre toți anii pe care i-am trăit. Nu, nicio mamă nu ar trebui să se simtă rușinată vorbind despre asta. Iată povestea mea, o poveste îngrozitor de obișnuită...
Ne-am dorit ani de-a rândul un copil și am fost atât de friciți când am văzut că, în sfârșit, am rămas gravidă. În timpul travaliului, am fost atât de nerăbdătoare să îmi cunosc micuța, că mi se părea că timpul stă în loc. A venit pe lume, am pus-o pe pieptul meu și... nu am simțit nimic! Nu o vreau, ia-o de aici – e tot ce mi-a trecut prin minte!
Habar nu aveam ce se întâmplă cu mine, știam doar că mi-este rușine de ce simt. Nu am avut niciodată probleme neurologice și acum iată-mă aici, încălcând legea fundamentală a biologiei: nu îmi iubeam copila. O uram! Simțeam pur și simplu că trădez evoluția umană. Unul dintre instinctele noastre de bază este să ne iubim urmașii iar eu eram incapabilă să fac asta!
► Citește și Vedetele si depresia post-partum
După 5 zile am fost externate. Îmi amintesc pregătindu-mă să ies din maternitate când moașa mi-a spus plină de încântare: vaaai, e atât de frumoasă!, în timp ce eu gândeam: te rog, nu mă obliga să o iau acasă! Te rog, nu face asta! Iar când am ajuns acasă mi-am dat seama cât de puține lucruri știm despre un nou-născut.
Nu dormea deloc. Țipa întruna și mă făcea să o urăsc și mai tare.
Habar nu aveam că am o problemă psihică. Știam doar două lucruri: 1) eram o rușine pentru specia umană. 2) pentru pria dată în viața mea, îmi doream să nu mai fiu în locul meu.
Locuiam la etajul al 13-lea al unui bloc și știu că asta îmi părea cea mai simplă ieșire.
Apoi am simțit că trebuie să ies afară. La aer. Trebuie să o iau pe micuță și să plecăm. Iar prima noastră ieșire... un adevărat dezastru! M-am întors acasă cu sânii umezi, de se vedea prin tricou.
Soțul meu și-a dat seama că ceva nu e în regulă. Mă închideam minute bune în baie și ieșeam de acolo cu ochii roșii, umflați. Nu voiam sub nicio formă să recunosc că am o problemă, dar el și-a dat seama că ceva nu este în regulă. Și a încercat să mă ajute cu gesturi mici. Lucru care a funcționat, până când... am început să am halucinații! Ochii micuței i s-au înnegrit brusc și capul a început să ia forma capului unui extraterestru. Și atunci mi-am dat seama: sunt bolnavă!
De-abia atunci am căutat ajutor. M-au văzut un neurolog, un psihiatru, un psiholog, iar un asistent venea săptămânal la mine, să se asigure că nu mă sinucid și să mă convingă că mă descurc minunat ca mamă, chiar dacă eu nu văd asta.
Acum știu... nu ar fi trebuit să îmi fie niciodată rușine de soțul meu. Mame, tați (da, și tații pot fi afectați), nu vă fie rușine! Vorbiți cu partenerii voștri, nu treceți prin asta singuri. Nu m-aș mai fi făcut bine niciodată, dacă nu aș fi crezut în oameni. De ce nu am făcut asta de la început? Pentru că mi-a fost prea rușine.
La un an de la nașterea fiicei mele m-am vindecat complet.
Serios, căutați ajutor! Vorbiți cu cei pe care îi iubiți și vă iubesc. Mama nu a știut niciodată prin ce trec. Ea a aflat asta de curând și a durut-o enorm să afle că nu am avut încredere în ea. Trebuie să începe să vorbim deschis despre această problemă. Nu vorbim despre despresiile și psihozele postpatrum pentru că sunt taboo, dat de fapt sunt taboo pentru că noi le facem să fie așa.
Și nu, nu vă fie teamă să faceți copii. Copiii sunt minunați! Drept dovadă, când fetița mea a împlinit doi a și jumătate, s-a trezit în viața ei și cu un frățior. Nu am mai avut niciun fel de probleme, atunci.
Cu cele mai bune gînduri pentru voi, mama lui Juno și a lui Oliver.
Această poveste a fost publicată pe site-ul Bored Panda, cu scopul de a ne face să înțelegem că depresia și chiar psihoza postnatală sunt normale. Important este să cerem ajutorul celor din jur, pentru a ne vindeca.
* Această condiție severă afectează în special femeile cu tulburare bipolară sau istoric de psihoza postpartum.
Simptomele, care de obicei se dezvoltă de-a lungul primelor 3 săptămâni după naștere (cel mai devreme la 1-2 zile după naștere), includ:
-sentimentul de îndepărtare de copil, alți oameni și mediul înconjurător (depersonalizare)
-somn întrerupt, chiar și atunci când copilul doarme
-gândire confuză și dezorganizată, care crește riscul de autorănire, rănire a copilului sau a altor persoane
-modificări drastice ale dispoziției și comportament bizar
-halucinații, care implică văzul, mirosul și atingerea
-gândire delirantă care nu se bazează pe realitate.
Psihoza postpartum este considerată o urgență, necesitând tratament medical imediat. În cazul apariției simptomelor psihotice, este necesară intervenția medicală de urgență. Până la inițierea tratamentului există riscul să fie răniți atât mama cât și copilul.
