De trei luni încoace avem bonă, dar înainte de asta găseam foarte rar cu cine să lăsăm copiii, ca să putem petrece puţin timp în doi. În primul an din viaţă lui Aris, nu am ieşit nicăieri cu M. Iar în al doilea an, cred că am avut vreo şase-şapte ocazii să rupem uşa şi să trăim puţin şi pentru noi, nu doar pentru copii.
Ei, şi cum ne apăreau înlocuitorii la orizont, voiam pur şi simplu să ne teleportăm la maşină. Aşa nu îmi plăcea să dau explicaţii: “Unde mergeţi?”, “De ce?”, “Cât staţi?”, “Mai repede nu se poate?”
Mi-aş fi dorit să nu mă întrebe nimeni nimic. Să nu fiu nevoită să inventez că mă duc la doctor, la taxe, la permis sau în mai ştiu eu ce loc. Pentru că varianta cu “nimic special” era respinsă din start. Le trebuia ceva plauzibil, un scop real pentru prezenţa lor acolo: plec să rezolv asta, nu să frec mentă.
(…)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
