Hai că au reuşit să treacă şi cele 5 zile de minivacanță. Cine-ar fi crezut? Sunteți cu toții teferi? Mai aveți gândirea logică disponibilă, raționamentul în parametrii normali, răspunsurile sacadate și business-ul în picioare?
Acum câteva luni am încercat să planific ceva ieșire la munte, dar domnul din poveste nu a dorit pe motiv că e obosit și că cel mai bine e la tine-acasă.
Nici nu am crezut că în realitate chiar vom sta acasă atâtea zile, însă, la noi când e NU e NU. Mai mult la el, dar fac și eu ce pot.
Acum o săptămână mă uitam cu groază-n calendar și vedeam cum se apropie zilele libere.
– Aoleu, ce fac? Cine o să mă ajute cu copiii? Cum o să mai fac eu una-alta dacă sunt cu copiii? Să cumpărăm carne, să facem piața, să avem fructe că cine știe când o să mai ies din casă. Și ce-o să fac eu atâta vreme cu copiii acasă???
Am sunat-o pe mama.
– Ce mai faci, cum o mai duci, bine, sănătoasă, nu vii la mine?
– Păi să vezi, că nu pot, am niște treabă, nu prea mă coafează. Dar dacă ai nevoie de ajutor, eu vin.
Și uite-așa, m-a pus întrebarea asta pe gânduri:
– Eu chiar am nevoie de ajutor? Adică, nu e ca și cum am vreo 5-6 copii, unul mai zvăpăiat decât altul, cu zeci de activități extra-școlare, nevoi de teme sau mai știu eu ce. În al doilea rând, cred că vin zile în viața oricărei mame, oricărui părinte să-și chiar joace rolul de mamă sau părinte. Nu doar să-i ducă la școală și-napoi sau să le facă mâncare, baie și să-i culce. Vine momentul să mai stea cu ei, să se joace, să uite de ceas, de timp, de zi, să doarmă împreună la prânz, să se ducă la piață împreună, să deseneze, să decupeze, să-și uite gândurile pe geam afară, să se plimbe, să facă lucruri împreună, cu răbdare, relaxați, uitând de cotidian.
– Mamă, nu am nevoie. Las` că găsesc eu ce să fac cu copiii. Momentul meu de glorie a sosit.
Dar n-a fost miercuri. Căci miercuri am plecat de dimineață la o întâlnire, am ajuns când copiii dormeau, iar când s-au trezit am plecat să-l sărbătorim pe Andre în oraș. Momentul de glorie a fost a lui ta-su care a construit cu ei vreo 3 ore, a desenat și orice altceva cât să răstoarne casa cu fundu-n sus. Oricum, eu la deranjul făcut de copii sunt imună.
Momentul meu de glorie a fost pe seară, căci după o zi întreagă plecată, Beatriz a stat la propriu călare pe mine 4 ore în restaurant. Și-acum mai umblu dusă un pic de umărul stâng.
Joi însă, am vrut să-i duc la Antipa. N-au vrut. Copiii mei iubesc să stea în casă. Nu vor dinozauri, nu vor animale, lupi, vulpi, păsări, șerpi, nimic. Să stea acasă și să se joace cu noi. Pe bună dreptate. Căci dacă stau să calculez cât ne bucurăm noi de casa noastră și de noi, ca familie, sunt între 2-4 ore pe zi. Vin momente când paharul nostru de apartenență la casă și familie se golește și atunci nu e altceva mai bun de făcut decât să stăm împreună, în familie. Așa că, dimineața am petrecut-o la televizor, văzând parada cu Andre povestindu-i despre avioane și tancuri, războaie și pistoale. Cu Beatriz am citit povești cu ea în brațe. După amiază am fost la târgul de Crăciun despre care v-am și povestit un articol în urmă (îl găsiți aici) unde am stat fix 15 minute cât să se sperie Beatriz și să plecăm acasă. Andre a fost tare bucuros pentru că urma să facem bradul de Crăciun împreună.
Vineri am fost singură cu ei. Distracție la maxim, cine-ar fi crezut. Ne-am pictat pe față, la început. Pe față e un fel a spune pentru că am murdărit și așternuturile în timp ce săream în paturi imitând dragonii, apoi parchetul, oglinda la baie, chiuveta, cam tot pe unde au putut alerga dragonii. Apoi, ne-am apucat să ștergem. Și asta a fost fain căci am găsit o modalitate interesantă de a consuma un pachet de șervețele umede pentru 50 de labe de dragon și urme de dinozauri dispăruți.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
