Vin de la supermarket. Am fost cu amândoi după mine: Aris de 1 an, somnoros şi miorlait, Albert de 7 ani, cu gândul numai la îngheţată şi seturi Lego. De ce să mint, dacă nu era cel mare, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Da, mi-a tot cerut să îi iau una, alta, dar m-a şi ajutat când a fost cazul: a pus în coş ce l-am rugat să pună, a cântărit parte din fructele şi legumele luate şi a stat cu ochii pe micuţ, cât am bifat eu ce mai rămăsese pe lista de cumpărături.
Cum, necum, printre reprize de miorlăieli, transpirat ca la saună, alergat după Aris peste tot, convins Albert că nu vom cumpăra niciun set Lego (dar cedat la nişte îngheţată cu mango), reuşim să umplem căruţul cu de toate. Alegem o casă prioritară, ne aşezăm la rând. Înaintea noastră, era o doamnă cu doi copii mari. Adolescenţi, de fapt, deci nu aveau întocmai nevoie de prioritate. N-am cerut să mă lase în faţă cu micuţul de 1 an (care deja se zbătea în braţele mele şi avea ochii plini de lacrimi), nu s-au oferit nici ei să-mi dea locul.
(…)
Ştiţi ce zic? În general, cum vede o gravidă sau o mamă cu un bebeluş la casa prioritară, casieriţa bagă nasul în pământ, agentul de pază se face că plouă, “domnii” din faţa ta, uneori şi “doamnele”, strâng rândurile şi tu stai şi aştepţi până ţi se acreşte. Sau până ţi se face rău din motiv de sarcină avansată, ori până cedezi, că bebeluşul este efectiv prea agitat să mai poată aştepta atât.
Mă rog, aici, în hipermarketul de care vă zic, era altfel. Prioritatea era prioritate, personalul de la casele speciale amabil şi foarte bine instruit, tu te simţeai respectată şi reveneai cu drag. De data asta a fost altfel.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro
