Nervi de mămică. Ce fac să nu mai ţip la copil?

De ceva timp încoace spun le spun răspicat celor din jur – familie, prieteni, vecini, cunoştinţe, taximetrişti – că, de când a venit pe lume, Vlad a scos tot ce-i mai bun şi mai rău din mine. Până să-l am pe el credeam că mă cunosc, dar m-am înşelat amarnic. Unele trăsături, mai exact viciile, au rămas aceleaşi, căci, deh, lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba!, dar restul s-a metamorfozat.

De multe ori nu-mi place ceea ce a ieşit şi mă gândesc că, totuşi, e normal, se întâmplă asta la majoritatea mamelor, din cauza suprasolicitării. Şi mă refer în primul rând la faptul că sunt mai nervoasă. Îmi pierd calmul foarte uşor şi mă trezesc ţipând: la copil, la soţ, la părinţi… Ştiam şi pe vremuri ca sunt colerică, însă acest temperament ieşea la iveală când şi când, nu ca acum, când mă confrunt cu el zilnic. Tre’ să iau oareşcare măsuri, căci sunt conştientă că nu pot continua aşa având în vedere că familia se măreşte în curând.

Deci, de ce mă enervez? Mă enervez că se trezeşte de 3-4 ori pe noapte să mănânce, în timp ce ziua n-are nicio problemă să stea vreo 6-7 ore cu stomacul gol (mă refer la cazurile în care adoarme înaintea orei de masă şi se trezeşte după 3-4 ore). De când i-am scos lactatele din alimentaţie, din cauza alergiei lui, şi-a mărit considerabil porţia de lapte extensiv hidrolizat din timpul nopţii. Automat, desele întreruperi de somn duc la insomnii, oboseală şi apoi la o stare de iritare continuă întreaga zi.

(…)

Mă enervez când stă cu mâncarea în gură cu zecile de minute, ca un hamster. Nu mai mestecă, nu mai înghite, dar nici nu scuipă când îl rog. Şi automat, masa e compromisă: durează foarte mult, mă milogesc de el, apoi mă supăr, mă enervez, revin la gânduri mai bune, iar mă enervez, îi iau mâncarea din faţă, îl şterg şi-l duc în cameră, la joacă, apoi îl readuc pe scaunul lui în ideea că nu mai e bună mâncarea odată reîncălzită sau că trebuie să ieşim afară şi o să fie cu stomacul gol sau că adoarme şi nu-şi face somnul cum trebuie din cauza foamei.
Mă enervez când este foarte obosit, îl pun la somn, iar el nu vrea să doarmă de niciun chip. Aleargă prin cameră de mama focului, îmi aduce toate jucăriile în pat şi apoi le abandonează acolo, vrea să ne jucăm de-a calul său avionul sau ne uităm pe cărţi. Iar eu îmi rememorez copilăria, examenele, prieteniii, beţiile, vacanţele, frustrările şi 2-3 ore mai târziu el tot treaz e şi, bineînţeles, obosit şi nervos: aruncă cu jucării, se trânteşte pe jos şi plânge. De multe ori aţipesc şi mă trezesc când el se aruncă pe mine şi îmi dă ori un cap în gură, ori un genunchi în coaste.

Mă enervez că nu vorbeşte, ci doar îngână nişte sunete sâcâitoare, atunci când vrea ceva. Şi eu trebuie să ghicesc dintr-o mie de chestii care e dorinţa lui. Şi, întotdeauna, îi aduc altceva decât vrea el. Şi îngânatul ăla iritant se intensifică, iar eu îmi pierd cumpătul, tip la el cu de-ale: “Da’ nu ştiu mama ce vrei, vorbeşte cu mine, dă-mi un indiciu”, el plânge că nu-i satisfac cerinţă, eu mă enervez şi mai tare.

Mă enervez căci în zilele libere ale soţului, când vrem să facem lucruri diferite şi distractive, el este ori nervos, ori somnoros (de fapt inseamana unul şi acelaşi lucru), nu mănâncă cum trebuie şi tot programul îi este dat peste cap. Aşa că ne confruntăm cu următoarea dilemă: rămânem acasă să nu stresam şi obosim şi mai mult copilul său ieşim cu el în halul ăsta? Şi ca să vezi că băiatul acela pe nume Murphy ştia el ce ştia, dacă alegem prima variantă şi anulăm acţiunea programată, Vlad devine vesel şi activ şi nu mai are chef de odihnă, spre frustrarea noastră că n-am plecat (în special a mea), iar dacă alegem cea de-a doua măsură, nu prea ne mai prieşte ieşirea şi ajungem la concluzia că mai bine stăteam acasă.

(…)

Bineînţeles că enervările astea ale mele nu se consuma în interior, ci țip, respir sacadat, mă încrunt, gesticulez, ies ameninţând din camera… După 5 minute îmi dau seama că nu e bine ce fac, că traumatizez copilul, că mă divorţează soţul, că mă dezmoşteneşte mama sau că mă reclamă vecinii la Poliţie pentru deranjarea ordinii publice sau la Protecţia Copilului pentru nu ştiu ce abuz psihic. Şi îmi promit că data viitoare mă comport altfel, că îmi muşc limba, că îmi ţin respiraţia, că ies din camera să mă calmez, că îmi dau palme, căci sunt conştientă că nu rezolv nimic şi că situaţia se va repeta la infinit. Dar, de cele mai multe ori ajung să mă comport fix la fel. Apoi mă simt vinovată, neajutorată şi o mamă denaturată.

Nu ştiu unde şi cum se va produce declicul, nu ştiu ce trebuie să fac să mă calmez în momentele acelea, nu ştiu dacă se va înrăutăţi sau îmbunătăţi situaţia. Sunt curioasă cum reacţionează alte mămici la prostioarele astea sâcâitoare, căci nu cunosc decât una care mi-a mărturisit că şi ea mai ţipa la copil, îi mai zgâlţâie patul şi pleacă din cameră trântind uşa. Nu ştiu dacă toate facem aşa şi doar astea care-şi spală rufele în public, ca mine, recunosc sau dacă restul au descoperit o reţetă minune prin care fac faţă momentelor povestite mai sus şi sunt doar două crizate pe lumea asta (eu şi mamaica respectivă). Dacă e a doua variantă cea corectă, atunci aştept şi eu sugestii, critici, păreri, sfaturi, discursuri, ponturi, înjurături, încurajări, lecţii moralizatoare şi orice altceva va lăsa tastatură. Vă mulţumesc anticipat!

(...)

Citește mai mult pe povestidemama.ro!