Noi suntem parintii cu copii mici. Ei sunt ceilalti. Cei care au copii mari si isi aduc aminte ca ai lor nu faceau niciodata asa ceva, fiindca stiau sa ii educe. Sau nu au copii inca si nici nu sunt in vreun fel pasionati de subiect. In schimb stiu perfect ce drepturi au ei si ce nu se cade sa facem noi.
Ei sunt cei foarte ocupati si stresati. Cei care vor sa se destinda. Cei care detin orasul, 'doar au platit pentru asta'.
Ei sunt cei care ar vrea ca spatiile in care se permite accesul copiilor sa fie foarte clar delimitate: in parc (dar numai in anumite zone, nu asa, alergand peste tot), in restaurantele care se declara de familie (ca sa stie din start sa le ocoleasca), la spectacolele pentru copii. Si cam atat.
Ei sunt cei care se impiedica de noi in autobuz pentru ca avem caruciorul dupa noi si fiindca avem copii care nu ar sta locului o clipa.
Ei sunt cei care nu pot lua o masa tihnita cu sufletul pereche fiindca noi am indraznit sa iesim sa mancam o pizza in oras sau sa intram intr-o cofetarie.
Ei sunt cei al caror stomac este intors pe dos pentru ca alaptam in public. Sau pentru ca ne-am pus copilul pe olita pe o margine de drum.
Ei ar vrea sa nu le mai aparem in fata ochilor - pentru ca suntem imbracati dezlanat, fiindca oricand ar putea face copilul o criza de furie, pentru ca, potential, este posibil sa piarda un pic din timpul pretios din cauza noastra. Si pentru ca, in general, locul nostru nu este acolo, langa ei.
Noi suntem cei care ne intrebam pe unde sa ne strecuram cu carutul fiindca sunt toate aceste masini parcate pe trotuar.
Noi suntem cei care ne-am dori macar in week-end sau seara sa stam alaturi de copiii nostri si nu sa ii lasam in continuare cu persoane straine.
Noi suntem cei care ne-am dori ca copiii sa stie regulile de politete ale lumii adulte, insa stim ca mai sunt multi, multi ani pana acolo.
Noi suntem cei care nu am mai iesit din casa sau din parc cu lunile si am vrea macar un pic, pentru cateva zeci de minute, sa mai gustam si altceva.
Noi suntem cei care si-ar dori sa le ofere copiilor cat mai multe experiente, sa le arate macar crampeie din lumea noastra.
Noi suntem cei care uneori nu avem ce face si trebuie sa luam copilul cu noi la serviciu.
Noi, cu imperfectiunile noastre, suntem cei care ii deranjam pe ei, perfectii.
Dupa parerea lor, noi, parintii, suntem persoane lenese sau indolente sau fara educatie. Sau toate la un loc. Ei se cred civilizati. Dupa parerea noastra, ei sunt obtuzi si discrimineaza pe cei care nu sunt ca ei. Si, in acelasi timp, sunt incapabili sa vada tot ceea ce este frumos intr-un copil, independent de faptul ca in ultimele cinci minute au pus aceeasi intrebare de 200 de ori. Lucru pentru care ni se face un pic mila.
Cum sa le impacam?
