Nu exista parinte care sa nu regrete o decizie, un gest, un cuvant, o reactie nepotrivita pe care a avut-o fata de copilul lui. Ce faci dupa un astfel de moment? Alina Alexandru are o versiune interesanta...
Si cand zic “gresesti” ma refer la chestiile nasoale pe care le mai facem noi, adultii, in preajma copiilor nostri, atunci cand ne pierdem controlul. Caci deh, cine naiba recunoaste ca isi loveste copilul, ca-l smuceste de mana sau il urecheaza? Ca-l ameninta cu bataia sau ca-l apuca mai tare de barbie? Doar traim in era Attachment Parentingului, in care ostracizarea parintilor cu probleme de autocontrol este la mare moda.
E mai usor sa aratam cu degetul decat sa intindem o mana. E mai usor sa criticam decat sa spunem o vorba buna. E plin online-ul si, mai ales, grupurile de parinti de pe Facebook, de astfel de exemple (...).
Suntem mame si asta ne ocupa tot timpul. Gresim fata de copii, tipand la ei sau lovindu-i. Si apoi simtim cum ne vine sa intram in pamant de rusine si de teama ca ne-am traumatizat odorul. Daca o sa pice Bac-ul din cauza ca i-am tras una la fund la nervi? Daca o sa se apuce de droguri pentru ca l-am plesnit peste obraz fiindca ni s-a urcat sangele la cap? Daca o sa plece in tari straine, departe de noi, pentru ca l-am urecheat deoarece nu mai suportam sa faca ceea ce facea, desi i-am spus de un milion de ori sa se opreasca si i-am explicat de o trilion de ori ce-o sa se intample daca mai continua? Din fericire, am o veste buna pentru noi toate: copiii nostri ne iubesc! Si copiii nostri ne iarta! Deci sunt doua vesti bune :) . Nu are rost sa ne cufundam intr-un ocean de vina si rusine, care ne paralizeaza si mai mult actiunile si ne afecteaza si mai mult relatia parinte-copil. Invat lectia asta zi de zi, cu Vlad si Radu, cele doua vieti pe care le-am creat cu omul meu si pe care ma straduiesc sa-i “traumatizez” cat mai putin. Deloc n-am cum, mi-e din ce in ce mai clar! ;)
De fiecare data, dupa ce tip sau ii smucesc, ei vin la mine in secunda doi si-mi cer o imbratisare. Vor sa restabileasca imediat acea legatura deteriorata de comportamentul meu agresiv. Pentru ei, eu n-am gresit deloc. Pentru ei, eu inca sunt centrul Universului. Pentru ei, eu sunt inca demna de iubire. De multe ori, am cedat usor sentimentelor de vina si rusine si nu am vazut adevarata semnificatie a gestului lor. Si nu le-am raspuns, prea ranita in orgoliul meu de mama care incearca sa le faca pe toate bine si care mai si esueaza. Nu stiu cand si unde s-a produs declicul acela in care am transformat greseala mea in sursa de invatare, in care m-am scuturat de rusine si m-am iertat pentru ceea ce tocmai am facut. Daca copilul ala este in stare sa ma ierte, atunci o pot face si eu. Mi-am dat seama ca am voie sa gresesc si ca am voie sa vorbesc despre asta, fara sa primesc sfaturi si fara sa fiu criticata. Mi-am dat seama ca pot sa-mi ridic poalele in cap si ca, de fapt, nimanui nu-i pasa mai mult de cateva minute, poate cateva ore. Si mi-am mai dat seama ca nu trebuie sa ma mai concentrez pe ceea ce tocmai am facut si regret, ci pe ceea ce urmeaza sa fac. Si anume: sa-mi imbratisez copilul, sa-i cer iertare pentru gestul meu, sa-i spun ca eu il iubesc enorm, ca-i vreau tot binele din lume si ca nu el este de vina pentru iesirea mea din decor. Ca mami este obosita si nervoasa si ca nu s-a mai putut controla. Ca o sa incerce data viitoare sa nu repete gestul, desi banuieste ca va ajunge iarasi in aceeasi situatie destul de curand.
Dupa ce am gresit fata de copii, este important sa nu ne mai cramponam, gata, a trecut momentul, e istorie deja si sa ne dam ocazia sa ne reparam greseala. Ne suntem datoare acest lucru. O putem face prin imbratisari, prin saruturi, prin cuvinte, prin joaca sau prin orice altceva avem nevoie, atat noi, cat si copiii nostri. Nu conteaza ca gresim fata de ei, pentru ca nu mai putem schimba trecutul, dar conteaza ce se intampla dupa. Astfel, si ei vor invata sa se ierte in momentele in care actioneaza mai putin fericit si se vor concentra pe limitarea daunelor si gasirea unei solutii, in loc sa se gandeasca ca sunt cei mai denaturati parinti din lume si ca trebuie sa-si faca abonament la psiholog. Numai de n-ar fi terapia atat de scumpa!
Citeste mai mult pe povestidemama.ro!
