Perspectiva unei femei care ieri a fost mamă vitregă. Astăzi nu mai e.
Mai sunt mai puţin de două luni până la Crăciun. Brad, lumini, căldura casei, forfota cumpărăturilor, căldura din sânul familiei şi bucurie - pentru cei mai mulţi din jurul meu, asta înseamnă Crăciunul! Pentru mine? Anul acesta va fi pentru prima dată, după 5 ani şi jumătate, când mă voi trezi în dimineaţa zilei de Crăciun cu casa goală. Nu voi auzi râsetele fetelor mele, nu le voi citi pe chip bucuria şi uimirea momentului în care deschid cadourile. Voi fi doar eu şi liniştea mea.
Mi-am cunoscut fetele când aveau 3, 5, respectiv 9 ani. Tată lor, deja divorţat de două ori, s-a pus la picioarele mele şi mi-a jurat credinţă pentru totdeauna. Nu am stat pe gânduri şi am oferit, la rândul meu, toată credinţa şi iubirea de care eram capabilă. Atât lui, cât şi copiilor.
Nu a durat mult până ce din „cealaltă mamă” am devenit „mama lor”. Cea care nu ştia ce să facă mai mult, pentru a le fi lor bine, cea care mergea la cursuri, să înveţe cum să le educe mai bine, cea care căuta reţete pe internet, să gătească mereu mâncăruri noi, cea care le iubea ca pe copiii ei.
Iubeam să le fac codiţe împletite, înaintea serbărilor. Aveam program zilnic de teme cu ele, dansam adesea în oglindă, împreună, mă transformam într-un clovn doar pentru a le face să râdă.
Am răspuns la întrebări despre cum se fac copiii şi despre menstruaţie. Am vorbit cu ele despre sentimente, despre iubire, despre implicare. Iubeam ritualul nostru de a ne îmbrăţişa când plecau şi când veneau de la şcoală. Am învăţat culorile lor preferate, ţinutele favorite şi mâncarea pe care ar fi mâncat-o la orice masă.
Nu eu le-am născut, e adevărat. Nu sunt sânge din sângele meu, nu le-am purtat eu în pântec. Nici măcar nu am purtat acelaşi nume. Dar pentru 5 ani şi jumătate, am fost mama lor. Pentru 5 ani şi jumătate, am pus nevoile, fericirea şi siguranţa lor înaintea mea.
Dar până într-o zi…
Prima dată când tatăl lor mi-a fost infidel, am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Capul îmi spunea să plec, inima nu mă lăsa să îmi las familia în urmă, îmi spunea să lupt, că va fi bine. Aşa că am rămas.
► Citeşte şi Trei consecinţe pe care statul împreună de “dragul copilului” le are chiar asupra celui mic
Timp de 18 luni, m-am luptat. Ne-am luptat împreună şi erau momente în care chiar credeam că o vom scoate la capăt. Până nu s-a mai putut! A apărut o altă femeie şi atunci am realizat că nu mai e de stat. Nu am avut altă soluţie decât să plec, să îmi las copiii în urmă.
Una dintre cele mai grele nopţi pentru mine a fost aceea în care a trebuit să plec. Erau toate în patul lor, m-am aşezat lângă fiecare şi le-am îmbrăţişat ca pentru ultima dată. M-am rugat din toată inima să opresc timpul în loc, să pot păstra căldura îmbrăţişărilor o viaţă.
Nu voi uita niciodată chipurile lor înmărmurite, confuze, şi angoasa pe care am simţit-o, ştiind că, undeva, am dat greş.
Luni mai târziu, mă aflu în celălalt capăt al ţării. Le-am promis fetelor că le voi răspunde ori de câte ori vor avea nevoie, că ne vom vedea cât de des putem şi că voi da tot ceea ce am mai bun, pentru a mă sigura că sunt bine. Atât cât pot…
Acum, apelurile sunt tot mai rare, vizitele tot mai scurte.
Cum mă voi recupera? Cum se poarte recupera cineva, după pierderea copiilor? Cum renunţi la obiceiurile pe care ţi le-ai format, ca părinte? Oare voi simţi mereu un nou în gât, când voi vedea fete jucându-se în parc? Pentru mine, nu există concediere de la meseria de la părinte. Pentru mine, a fi mamă nu are niciodată final.
Când mă întreabă cineva dacă am copii, spun că nu. Dar atunci inima şi stomacul se golesc pe loc, iar ochii se umplu de lacrimi. Le sun recunoscătoare că le-am fost mamă, dar, Dumnezeule, cât de greu îmi e acum!
Foto: Pexel
