Nu toate zilele unei mămici cu doi copii sunt pline de chicoteli și fericire. Există și momente în care simte că a ajuns la capătul puterilor. Despre astfel de momente vorbește și mămica-blogger Alina Alexandru…
Mi l-am dorit enorm de mult şi, din momentul în care am decis că vreau să devin mama şi până s-a întâmplat, au trecut doi ani de zile. Pierderea locului de muncă şi un chist ovarian au fost cauzele amânării marelui moment, dar, imediat ce am avut ok-ul medicului endocrinolog şi al ginecologului, care m-au avertizat că s-ar putea să nu rămân însărcinată pe cale naturală din cauza sindromului ovarian polichistic cu care am fost diagnosticată şi că, cel mai probabil, voi ajunge la tratamente pentru fertilitate, minunea s-a întâmplat. La nici o lună de când am dat drumul la treabă, când am făcut un test de sarcină doar pentru a şti medicul endocrinolog cum să-mi ajusteze tratamentul cu Duphaston şi Siofor, am aflat că în mine creşte un omuleţ minuscul. Încă din secunda în care ochii mi-au înţepenit pe cele două liniuţe roz şi am explodat de bucurie, mi-am dat seama că îl iubesc mai mult decât m-aş putea iubi vreodată pe mine. Am plâns zece minute în hohote de extaz că voi fi mama, că sunt în plin proces de creare a unei fiinţe şi că totul s-a întâmplat firesc, fără medici, spitale, tratamente şi ani de aşteptare chinuitoare.
A urmat o sarcină cu mici emoţii: un defect de acolare (embrionul nu se prinsese bine de uter şi există riscul să-l pierd), un deficit de proteină S (în sarcina scade oricum această proteină, însă la mine valoarea era mult peste normal, ceea ce ridică suspiciunea de trombofilie şi automat de avort spontan, dar, din fericire, nu a fost cazul), contracţii la 24 de săptămâni (cu internare, tratament, concediu medical şi diminuat programul de lucru la 6 ore) şi, la final, depăşirea de termen cu o săptămână, care a dus la suferinţă fetală din timpul travaliului şi la resuscitarea lui timp de 3 minute, imediat după naştere, pentru că nu prezentă semne vitale.
Când l-am adus acasă, după o săptămână petrecută în spital mai mult despărţiţi deoarece a fost nevoie să stea la incubator, la Terapie Intensivă, apoi la Post-Terapie Intensivă, cu tratament antibiotic, nu-mi venea să cred că ne putem începe viaţa în trei. Ne-am chinuit cu toţii ulterior cu alăptatul, cu faimoşii colici care nu mai treceau nici după 5 luni, cu dermatita atopică, cu alergia la lactate, cu îmbolnăvirile dese, cu somnul, cu mâncatul, cu crizele de furie extrem de frecvenţe, cu anxietatea de separare, cu pavorul nocturne, cu adaptarea dificilă la grădiniţă, iarăşi cu dermatita atopică, care a recidivat şi multe altele.
Nimic nu a fost şi nu este uşor cu el. Este un efort constant să fii părintele lui, în primul rând din cauza temperamentului sau dificil. Nu-l mulţumeşte mai nimic, protestează din orice bagatelă, pune totul la îndoială, vrea totul de-a gata, fără să depună minimum de efort, e un neajutorat şi un încăpăţânat, vrea să fie primul în toate (chiar şi la îmbrăcat sau la încălţat) şi să câştige toate jocurile, competiţiile sau premiile, chiar dacă nu participa, tipa din te miri ce, îi este frică de tot ce mişcă în jurul lui, e regele pesimiştilor şi al fataliştilor şi – ceea ce mă scoate cel mai mult din sărite – se miorlaie 90% din timp. Iar eu fug cât mă ţin picioarele de oamenii ca el.
Nimic nu i-a fost şi nu îi este uşor cu mine nici lui. Este un efort constant să fii copilul meu, în primul rând din cauza temperamentului meu vulcanic. Vreau ca lucrurile să se întâmple repede şi să se întâmple ca mine, vreau ca el să fie independent şi să depună eforturi pentru orice lucru pe care şi-l doreşte, vreau să aibă răbdare şi să-şi aştepte rândul, vreau să primească puţin şi să-şi dea seama cât de norocos este că-l are şi pe acela, vreau să înveţe să piardă frumos şi să-şi găsească satisfacţia în lucruri minore. Vreau să participle la activităţi şi evenimente de dragul lor şi al prieteniilor pe care le leagă în cadrul acestora, nu de dragul premiului; vreau să vorbească mai încet, să fie mai curajos, să petreacă mai mult timp afară, să fie optimist, să ceară lucruri pe un ton normal şi să depăşească momentele de refuz sau de eşec fără să-l ştie tot cartierul.
(…)
Ştiu că, în toată povestea aceasta, eu ar trebui să fiu “the bigger man”, să îl susţin şi să-l accept necondiţionat. Căci doar îl iubesc enorm! Nu e vina lui că eu am alte aşteptări de la el şi până la urmă nu este nici responsabilitatea lui să mi le îndeplinească. Nu vreau să-şi dedice viaţa pentru a mulţumi pe nimeni, nici măcar pe mine; vreau să ţină cont doar de el şi de visele lui. Teoria e uşoară, practică mă omoară, că de obicei. Îmi doresc să-i savurez unicitatea, să-l plac aşa cum este el, dar mi-e greu. Temperamentul lui este în contradictoriu cu al meu, iar cu temperamentul te naşti şi mori, nu-l mai schimbi tu indiferent de numărul şedinţelor de terapie sau de revelaţiile vieţii! Ştiu că este un copil extraordinar, cu enorm de multe calităţi şi că trebuie să mă concentrez pe părţile lui bune pentru a îmbunătăţi relaţia noastră. Şi mai ştiu că e un motiv foarte bun pentru care eu am devenit mama lui. Trebuie doar că eu să-l găsesc.
Şi, totuşi, stau şi mă întreb, de când a devenit mai uşor să iubeşti pe cineva decât să-l placi?
Citește mai mult pe povestidemama.ro!
