Se mai întâmplă să mă ridic din pat cu o falcă în cer şi una în pământ, după o noapte de nesomn lângă Aris. Încep să spun că mă simt oribil şi că nu văd cum mai rezist în ritmul ăsta. Cel mai des, mă plâng lui M. Dar e posibil să îmi vărs amarul şi în faţa mamei (din an în Paşti, când vine pe la noi) sau a prietenilor, cunoscuţilor, în principiu oricui vrea să mă asculte, atunci când simt să mă descarc.
Ştiţi ce mi-aş dori să aud de la ei? Că mă înţeleg. Că ştiu că mi-e greu. Că nici ei nu-şi dau seama cum ar rezista în locul meu. Că va fi bine.
Că sunt o mamă minunată. O, da, asta aş vrea să aud în fiecare zi. Că fac aşa bine ce fac. Şi să continui. Asta m-ar ajuta.
Ştiţi ce aud, în schimb? Că am greşit, cumva. Ori eu, ori Aris. Dacă am fi procedat corect, dormeam neîntorşi amândoi, câte opt ore legate, seara de seară. Adică cum “corect”? Păi, depinde cu cine vorbeşti. Poţi auzi că ai greşit culcându-l în acelaşi pat cu tine, când ar fi trebuit să-l laşi în camera lui. Sau ai greşit alăptându-l. O variantă ar fi că ai făcut bine alăptându-l, dar ai dat-o în bară când l-ai hrănit la cerere şi uite, s-a obişnuit şi acum cere non-stop. E posibil să fi greşit şi că îl ţii în braţe prea mult şi-atunci l-ai făcut dependent de tine: de asta se trezeşte de enspe mii de ori pe noapte, să te caute.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!
