Am crezut ca stiu care sunt limitele, ce nu pot accepta, ca va fi la fel de simplu si de clar precum apa de izvor sa ii explic copilului ce este bine si ce este rau, ce este sigur si ce nu este sigur.
Dupa care am avut al doilea copil si limitele au inceput sa se dizolve. Si am vazut si ce anume 'ii scoate din minti' pe alti parinti si am inceput sa inteleg cat de relativ este totul, cum nu tine in niciun fel de ce este corect si ce nu. Ci mai degraba despre ce putem noi personal sa acceptam, de ce anume ne este teama, de amintirile si experientele noastre urate care ne bantuie inconstient.
Parintii tai ti s-au parut exagarati? Daaaa! vei spune. Ei bine, cel mai probabil si tu vei parea similar de exagerat copilului tau.
Sa va spun despre o mamica si problema ei de moment foarte mare si pe care o considera imposibil de rezolvat: fetita ei de 4 ani nu vrea sa traverseze strada tinuta de mana. Ei bine, mamica in cauza considera asa ceva de neacceptat. Este mult prea periculos sa traversezi fara sa fii tinuta de mana la aceasta varsta. Mama stie ce este mai bine pentru copil si este in stare sa isi sacrifice linistea in aceasta batalie. Este atat de pornita in aceasta directie incat este in stare sa se intoarca din drum si sa nu mai mearga in parc pentru ca fetita nu vrea sa fie tinuta de mana cand traveseaza strada care duce la acesta.
Recunoasteti, din afara totul pare aberant. Copilul nu vrea sa fie tinut de mana. Foarte bine. Ii explici ca trebuie sa astepte culoarea verde a semaforului, ii arati cum circula masinile pe strada, ii spui ca tu dai startul cand se trece strada. Ar trebui sa fie suficient.
Desigur, privit dinafara este usor sa gasesti solutii si sa cedezi. Dar cand tu esti in conflict propriile limitari te opresc. Cine stie ce accident o fi vazut mama de a dezvoltat o asemenea spaima fata de trecerea strazii. Si noi putem sa avem propriile noastre limite, la fel de absurde pentru altii - nu te urci in copac; nu poate trece ora pranzului fara sa mananci ceva, orice; nu se alearga sau se fluiera in casa; nu ma intrerupi atunci cand vorbesc; nu te jelesti atunci cand nu iti convine ceva, nu scuipi pe jos mancarea care nu iti place etc.
Asa ca, ori de cate ori te deranjeaza ceva extrem e tare, atat de tare incat ti se intuneca mintea si primul gand care iti trece prin cap este cum sa pedepsesti incalcarea interdictiei, ia-ti cateva secunde si analizeaza-te pe tine. Ce este acolo care te scoate atat de tare din minti? Simplul fapt ca 'asa este corect / asa nu este corect' nu este suficient. Nu este un adevar universal indubitabil. Este ceva ce tine de tine si de credintele tale. Iar copilul tau nu trebuie neaparat sa vada lumea prin ochii tai. El nu trebuie sa taraie dupa el traumele tale.
O fac pentru siguranta lui nu ar mai trebui sa fie o explicatie aruncata atat de usor. Nu pentru ca nu ar fi adevarat, doar tu asa crezi. Insa adevarul este ca, adesea, o faci pentru linistea ta. Care este si ea importanta. Numai ca este negociabila, in timp ce siguranta nu este. Asa ca data urmatoare in loc sa obligi prin pedepse opreste-te si analizeaza-te pe tine, vezi ce te deranjeaza asa tare. Apoi prezinta situatia si cere ajutorul / cooperarea. Vei gasi mai multa intelegere decat te astepti.
