În urmă cu câteva luni, eram la o petrecere şi încercam să fac conversaţie cu fetele de lângă mine. Le-am povestit că am un bebeluş acasă şi că mă bucur nespus că, în sfârşit, scap câteva ore de mamicie şi petrec timp cu oameni mari. Au râs amândouă. Una cred că m-a înţeles perfect, pentru că era mama la rândul ei. Cealaltă nu.
-E aşa greu cu copii? m-a întrebat a doua nedumerită.
-E frumos. Dar tot simţi nevoia să mai evadezi din când în când, mai ales dacă stai non-stop acasă cu cel mic.
-Te întreb pentru că şi eu am în plan un bebeluş şi deocamdată strâng păreri. Vreau să văd ce mă aşteaptă.
A continuat apoi să îmi povestească despre una dintre prietenele ei, care devenise recent mama:
-Am o prietenă ataaaat de norocoasă! Şi-a învăţat bebeluşul să stea singur, în camera lui, încă din prima lună de viaţă. Nu plânge, nu o bate la cap.Ştii cum procedează? Îi lasa aparatul de radio pornit şi ăla mic se linişteşte imediat. Îţi spun, nici nu simte că are copil.
Imediat, mi-a trecut prin cap că nici copilaşul nu simte că are mama. Şi atunci care mai era rostul, de ce să aduci pe lume un pui de om dacă nu îţi doreşti schimbările care vin la pachet cu viaţa de părinte?
-Asta sper să pot face şi eu când voi fi mamă! şi-a terminat încrezătoare povestea.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!
