Iata-ma in postura de a explica cuiva care nu are copii de ce este atat de fantastic sa ii ai. Cineva care avea incredere ca eu nu o sa o iau prin balarii, dat fiind scepticismul anterior in privinta dragalaseniilor. Scepticism numai ca sa fim moderati, de fapt militantism impotriva dragalaseniilor. Cineva care folosea, gandea sau gusta dragalasenii era automat aruncat pe planeta prostilor de unde nu l-ar mai fi salvat decat sa calce cu tractorul niste pui de matza. Ok, glumesc, dar ideea este ca eram a mean biach si puteai avea incredere in gusturile mele.
Asa ca, din postura de fosta persoana plictisita spre enervata de copii puteam raspunde la intrebarea: ce anume este atat de fascinant in a avea propriul copil? Ce iti face acesta de poti fara suparare sa renunti la tot ceea ce inainte considerai a fi independenta ta?
Stateam la masa, la 2 mai la Dinamo, cine stie cunoaste, unde obisnuiam sa mancam de obicei in escapadele noastre in Vama. Si ne dadeam seama ca exact acum un an eram in acelasi loc. Cu capul un pic amortit, cu gatul dureros si in permanenta in timpane cu vreun refren care ne-a ramas de la petrecerea din noaptea precedenta.
Petrecere ce se terminase pe la 5 dimineata cand am parasit ultimul Campari pe la jumatate fiindca nu ar mai fi intrat nicio picatura de alcool, n-am mai fi putut sa mai radem la nicio gluma, si nu visam decat la o macara care sa vina sa ne ia si sa ne aseze in pat asa, imbracati cum suntem, ca nu mai conta.
Borsul cald insa si, mai ales, salata de icre cu multa lamaie ne puneau incet incet pe picioare si glumele zburau dintr-o parte in alta. Doar deh, era ultima saptamana la mare si fiecare se daduse in stamba cat putuse.
Iar acum, dupa numai un an, stateam la masa vorbind in soapta si cu ochii in permanenta pe un carut, gata sa ne ridicam la cea mai mica miscare care venea din interior. In acelasi timp felicitandu-ne de cat de relaxanta este seara si cat de minunat era ca reuseam sa stam la un restaurant. Prima oara dupa luni de zile. Mai sa ne vina sa dam un acatist, de atata recunostinta. Asa ca intrebarea se dovedea a fi legitima: ce este atat de fascinant la un copil astfel incat sa consideri ca merita sa nu mai ai o secunda pentru tine?
Si din pacate, pas de a putea sa explic! Am povestit eu cum ti se intampla sa fii atat de atras de el incat sa te trezesti noaptea sa il privesti cum doarme. Si cum uneori de abia astepti sa faca ochii mari ca sa il poti lua in brate sa il pupi. Am fost privita ca o persoana un pic deranjata. Oare statul in casa sa fi avut repercursiuni mai grave?
Privirea aceasta de mila nu ai cum sa o ratezi, asa ca am incercat prin analogie. Sa iti cauti lucrul care te induioseaza cel mai tare: o pisica, un pui de cioara, un barbat caruia de abia i-a mijit barba. Si sa iti inchipui cum te-ai comporta in preajma lui. Te-ai plange de lipsa de libertate sau ti-ai suna prietena si ai pune poze pe flikr ca sa te lauzi cat este el de dragut? Ai considera ca tocmai ce ti-ai ingradit viata sau, dimpotriva, ca acum o traiesti mai intens si vai ce bine si ce minunata este?
Este atat de fascinant incat ulterior te loveste nostalgia de a tine un pui de om in brate si te uiti cu jind la toate carucioarele care ti se perinda in fata ochilor. Iar daca poti sa pui si mana gata, nu te mai dezlipesti, ai sta sa te joci cu el in permanenta. Dar cum sa va explic eu voua, celor care stati pe margine si ne cainati cand nu aveti de ce?
