Mă pregăteam să nasc prima oară. Deh, la cezariană așa e, cu pregătire. Și, ca toate femeile din lume, nu mai puteam de frică, în același timp cu nerăbdarea care mă sâcâise în ultima lună. Era un cocktail de sentimente pe mine, pe care îl frământam, ca și pe telefonul din palma mea. Și mă apucase o dilemă, în toată pregătirea de dinainte de sala de operații: oare o să fiu o mamă bună? Am avut multă vreme în mesagerie această întrebare adresată lui I., prin sms. Și răspunsul lui, blând și încurajator: ”Ești o soție minunată, sunt sigur că vei fi o mamă bună”. Eh, vă dați seama că nu sunt nici una și nici alta, adică nu minunată. Sunt doar norocoasă că sufletele astea de lângă mine mă iubesc așa de tare. Cu toate acestea, întrebarea mă frământă în continuare, la 9 ani de la prima naștere și la 1 an și jumătate de la a doua. Azi am văzut pe blogul noi3life.ro articolul pe această temă, care mi-a readus întrebarea la suprafață.
Oare sunt o mamă bună?
Cum știm că suntem mame bune? Iubim copiii, fiecare cum știm, cum putem, cum ni s-a transmis în copilărie. Le arătăm, la fel, mai mult sau mai puțin. La capătul celălalt al firului, puiul mic înțelege și el cât poate. Mamele noastre poate nu ne-au spus vreodată că ne iubesc, că nu era la modă atunci. Nu ne-au spus nici cuvinte de apreciere prea multe, ca să nu ne-o luăm în cap. La rândul lor, au primit un model de iubire și de părințeală, de la ai lor, bunicii noștri.
(...)
Citeşte mai mult pe florinabadea.ro
Sursa foto: Arhiva personală Florina Badea
