Cand eram mai mica nu aveam aceasta problema, sa judec alegerile parintilor mei, sau daca am facut-o nu mi-a ramas in niciun fel in memorie desi trebuie sa fi fost nenumarate momente in care nu am vrut sa mananc ceva sau vroiam neaparat sa mi se cumpere ceva. Dar ce au facut sau ce nu au facut ei in acel moment nu a fost suficient de important pentru mine ca sa retin.
Mai tarziu insa toate gandurile au venit din plin
- nu mi-a placut ca lucrau mult si erau obositi. As fi vrut sa fie mai veseli, mai relaxati.
- nu mi-a placut ca nu paraseau vreodata casa pentru propria distractie. As fi vrut sa ii vad plecati fara la mine la un film, la un concert.
Parca intreaga casa statea sub imperativul lui 'trebuie' si niciodata al lui 'imi place'. Asa ca, chiar si fara sa mi se fi spus nimic, ma simteam vinovata pentru propriile placeri. Nu ma indoiesc ca parintii mei au simtit ca se sacrifica pentru mine. Si ca, in mare, situatia era de asa natura incat erau nevoiti sa o faca - nimeni nu o ducea ca pe roze pe vremea comunismului. Si datorita acestui sacrificiu am avut haine mai frumoase, vacante mai multe si mancare mai buna. Dar si o atmosfera mult mai greu de tolerat.
Acum, ca parinte, am de jonglat cu o problema similara: cat de mult sau cat de putin din egoismul meu ii este benefic copilului?
Un egoism total nu are cum sa ii fie benefic. Nu pot sa imi traiesc viata ca si cum nu ar fi existat, chiar daca mi-as permite. Banuiesc ca ar fi dificil pentru el sa vada ca nu ma trezesc daca are un cosmar noaptea, ca ma duc in weekenduri la munte si il las pe el cu straini si cate si mai cate. Daca ar fi atat de minunata lipsa de interes acordat copilului nu ar mai urla campaniile media ca ar trebui macar o ora pe zi sa acordam copiilor nostri. Desigur, dincolo de lucrurile pe care le facem strict pentru sanatatea si supravietuirea lor.
Pentru ca asa este cultura de acum: nu ne prea sacrificam pentru copii, mai degraba ne sacrificam pentru serviciu. Si ii lasam pe copii cu bunici si bone sau la afterschool-uri scumpe.
O lipsa totala de egoism? Nici asta nu suna prea bine. Vin profesorii si ne trag de mana ca ne crestem copiii astfel incat sa fie niste razgaiati care se plang la cel mai mic efort. Vor fi niste vesnici 'intretinuti', persoane care nu inteleg sa fie responsabile pentru ele insele. Iar statisticile le dau dreptate, tinerii se desprind de confortul casei parentale din ce in ce mai greu, nici dupa 30 de ani nedorind sa se mute in propria locuinta.
Pe unde ar fi mijlocul corect? Este greu de intuit si raspunsul nu are cum sa fie universal. Doua reguli pot sa fie insa acceptate ca universale:
- nu face pentru copil ceea ce poate face el pentru sine. Si asta incepand de la varste cat mai fragede, cand invata sa isi duca singur lingura la gura. Poate ca vei pierde astfel mai mult timp, poate ca tu ai fi putut rezolva totul mai usor si mai bine. Insa educatia este la fel de importanta ca si ingrijirea si nu poti educa daca dai totul mura in gura.
- nu uita complet de tine in procesul cresterii copilului pentru ca el te va judeca si analiza ca persoana, fie ca vrei, fie ca nu. Si trebuie sa vada ceva acolo, independent de faptul ca esti mama lui. Altfel judecata sa nu va fi deloc in favoarea ta.
Dupa cum zicea DR Laura Markham, expertul numarul 1 de parenting al Americii:
"Cea mai importanta calitate a unui parinte: autocontrolul. Ai grija de tine, astfel incat sa nu iti versi nervii pe copil. Trebuie sa intervii inainte ca propriile emotii sa iti scape de sub control. Cu cat ai mai multa grija si compasiune pentru tine, cu atat vei avea mai multa iubire si compasiune pentru copil."
