De un an și jumătate observ reacțiile la postările mele și am realizat că există o mare contradicție în observațiile mele. Am tot stat și-am analizat și, până la urmă, am ajuns totuși la o concluzie. Dar să vă explic despre ce vorbesc mai exact.
De departe cele mai citite postări ale mele sunt cele în care îmi exprim dragostea pentru copil. Postările despre legătura profundă și unică dintre mamă și copil, despre cât de important este să le oferim afecțiune copiilor, despre cât de important e să-i ținem la pieptul nostru, să-i simțim și să ne simtă aproape. Despre cât de important e să acordăm o mare atenție anilor copilăriei și bucuriei acestor ani, clipelor minunate cu care nu ne vom mai întâlni și la care ne vom gândi cu nostalgie când vor crește.
Concluzia mea a fost deci că ne iubim foarte mult copiii. Ca pe ochii din cap. Ba mai mult de atât. Că ne-am dori să fim cele mai bune mame, să le oferim toată dragostea noastră copiilor și să ne bucurăm de toată dragostea lor sinceră și inocentă.
În contradicție cu asta vine faptul că postările în care vorbesc despre faptul că nu e normal ca un copil să fie educat cu violență, fizică sau verbală, sunt mult mai puțin apreciate. Ba dimpotrivă, mi s-a și spus de câteva ori că-s exagerată atunci când spun că nu pot să tolerez violența față de copii.
Totuși, crede cineva că poate pune semnul egal între o dragoste pură și violență?
Ei bine, pentru mine personal acestea două se exclud reciproc. Nu-mi poți spune că mă iubești din toată ființa ta și apoi să mă altoiești cu câteva palme (sau mai rău). Și dacă eu n-aș suporta asta, mi se pare cu atât mai dureros pentru un copil. Nu vorbesc neapărat despre durerea fizică resimțită, ci vorbesc mai degrabă despre cea sufletească.
Ca și noi, și copiii noștri au nevoie să se simtă în siguranță lângă persoanele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta, lângă părinții lor. Ori violența nu le oferă singuranța asta, ba dimpotrivă, le oferă chiar nesiguranță. Și teamă. Și neîncredere. Și dacă nici noi, părinții lor, nu le oferim siguranța de care au nevoie, atunci cine să o facă pe lumea asta? Unde să-și caute ei micuții siguranța de care au atâta nevoie?
Cum îmi explic eu contradicția asta?
Ce am mai observat a fost faptul că mamelor le este foarte greu. Și, mai mult, ne face bine să știm că nu numai nouă ne este greu, ci și altor mame, altor părinți. Pentru că realizăm că nu suntem singurii care trec prin asta.
Da, e greu să fiu mamă. Am spus-o și-o repet. Pe cât e de minunat, pe atât de greu este uneori. Și epuizant. Și simți că nu mai poți și că te lasă nervii.
Dar, pentru toate astea nu copiii noștri sunt de vină. Tocmai pentru că legătura dintre mamă și copil este atât de mare, nervii noștri și agitația noastră vor ajunge și la ei. Și atunci ies scântei. Noi suntem obosite, nervoase, copilul agitat și nu ne mai înțelegem cu el. Și mai departe e foarte ușor să răbufnești. Pentru că nu mai poți. Și pentru că așa ai fost învățată în copilărie. Că o palmă sau două, trei rezolvă problema.
Să zicem că pe moment asta pare rezolvarea, pentru că altceva nu mai știi ce să faci. Dar pe termen mediu și lung palmele astea nu fac altceva decât să distrugă relația dintre noi și copil. Să sădească neîncredere și distanță între noi. Și, mai grav, așa avem mari șanse să creștem, la rândul nostru, un viitor adult violent, care va avea probleme în a-și gestiona furia. Furia față de el însuși, față de noi, față de ceilalți, față de viitoarea lui familie.
Există rezolvare?
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
