Sunt atât de multe lucruri pe care nu am apucat să ți le spun...
În primul rând, te rog să mă ierți.
Iartă-mă că nu am timp să aud.
Spre exemplu, ieri. Când a trebuit să îți închid telefonul în nas – deși nu mai vorbiserăm de săptămâni bune – pentru că mezinul de 4 luni țipa de mama-focului, de foame.
Știu că am zis scuze, dar eram un pic cam târziu. Închisesem deja. Deci, vreau să știi: îmi pare rau! Îmi povesteai ceva important, eram nerăbdătoare să aud, dar... n-am mai reușit. Capul meu deja plecase în altă parte și... nu mai aveam cum să continui. Oricât de mult mi-am dorit...
Iartă-mă că adesea îți răspund la mesaje 86795 ore mai târziu.
Citesc mesajul când îl primesc, încep să îți scriu și... vine piciul de 2 anișori și îmi ia telefonul.
Când în final îl recuperez, deja mă gândesc la celelalte 1000 de lucruri pe care le am de făcut: căutat rețețe de mâncare, făcut programare la medic, sunat soțul să îl întreb la ce oră mă salvează și... tot așa.
Văd mesajul tău din nou când primesc un nou mesaj. De la tine. Și atunci mă apucă toate regetele. Iartă-mă. Mulțumesc că încă nu ai cedat.
Iartă-mă că ți-am ratat petrecerea de 30 de ani. Știu, am promis că vin. Dar știi cum e când copilul îți face febră 40? O să afli și o să înțelegi... Cu toate că știu, nu am nicio scuză...
Și îmi pare rău că nu mai sunt prietena de altădată (deocamdată).
Îmi doresc atât de mult să mai vin la tine pe neanunțate, să stăm pe canapea și să bem vinul acela rose care ne-a fost prieten ani de-a rândul.
O să fie din nou așa, îți promit. Nu știu când, dar știu că va fi. Deocamdată, nu am în fața ochilor decât scutece, avocado strivit, desene animate și rufe murdare.
În final, vreau să îți mulțumesc: că ești aici, că încă mă suni, că încă îmi scrii, că ai răbdare cu mine și cu ai mei. Că vii la picii mei mereu cu câte o jucărie, că te joci cu ei și că asculți cum mă plâng.
Și că nu mă judeci.
Sunt cea mai norocoasă că te am. Te iubesc.
Citește și: În vizită la prietena mea cu bebeluș
