Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar de sufletul meu e departe magia sărbătorilor. Alerg în dreapta și în stânga să completez lista de cadouri, mă stresez că încă nu am reușit să împodobim bradul (de parcă ar fi un alt lucru care trebuie bifat, și nu unul menit să ne hrănească sufletul cu bucurie) și dau skip și în fiecare seară plimbării prin târgul de Crăciun, că luni și marți nu se lucrează și... rămân în urmă cu hârtiile.
Vine Crăciunul, cum ești, cum îți e inima? Pentru ce mulțumești anul acesta, când pui câte un glob în brad? – citesc în fugă câteva rânduri dintr-un material, în timp ce mă odihnesc o secundă... pe toaletă.
Stop, imi spun! Unde alerg? Unde alergăm cu toții? Copilul meu nu are decât 3 ani și, când mă uit la pozele cu mine de când eram de aceeași vârstă, îmi vine să strâng ochii și pumnii și să mă teleportez măcar pentru în aceeași zi, la același loc și fix în același moment în care a fost făcută poza. Stăteam în brațele Moșului și mă uitam la mama, care aveai ochii sclipicioși că o deranja... o geană. Așa-mi spunea. Iar eu o credeam.
Copilul meu are acum 3 ani și mă întreb când mă voi opri, pentru el? Când voi spune stop goanei nebune după nimic, când voi închide telefonul și îl voi lua în brațe, dându-i ceea ce am mai de preț: timpul meu? Când voi conștientiza total că nu goana noastră după bani, căci până la urmă de-asta ne agităm cu toții, nu cheltuim decât anii? Zâmbetele copiilor noștri? Râsul lor? Satisfacția din ochii lor, când văd că ne mândrim cu ei? Îmbrățișarea soțului? Mirosul lui? Privirea lui blândă și bună, cu care se uită la mine și pe pici?
Când...?
Și până la urmă... de ce nu? Sunt sigură că, dacă într-o secundă că aș cădea din picioare și m-aș trezi fix în Ajun de Crăciun, lumea nu se va fi prăbușit în jurul meu. Hârtiile de pe birou ar fi tot acolo, așteptându-și rândul. Ai mei ar fi fericiți că putem îmbodobi bradul cu toții. Cutiile de daruri sigur se vor umple. Și dacă nu... ce își doresc copiii mai mult decât pe mami și pe tati, imitând cele mai ciudate maimuțele? Ce am pune pe masă? Iubire și un cozonac cald, de la bunica. Mai trebuie altceva? Nimic!
Nu e nevoie decât de noi, să realizăm că fericirea noastră e aici. În chipul copilului. În îmbrățișarea celor dragi. În bradul puțin strâmb din colțul camerei.
Nimeni, niciodată, nu e pe deplin împlinit. În afară de noi toți, în momentul în care ne facem timp să vedem asta!
Pentru tine ce e fericirea?
Sursa foto: free pik
