Nu știu cum se descurcă alte mame de doi sau mai mulți copii, dar partea de a te împărți în mod egal lor mi se pare unul dintre cele mai grele lucruri de făcut. De a te împărți, dar și de a transmite imparțialitate: de timp, atenție, răbdare, curaj.
Mai ales că eu, copil mai mic la părinți fiind am trăit mereu cu impresia că sunt dezavantajată față de soră-mea cu 5 ani mai mare. Dacă ați întreba-o pe soră-mea, ar zice fix invers: că eu am fost avantajată mai mult decât ea. Dacă o întrebi pe mama, zice că nici pomeneală de așa ceva, că a încercat să ne ofere și să se împartă la amândouă în mod egal. Iar eu cunoscând-o, chiar cred că a încercat.
Cu toate astea, cred că oricât s-ar chinui o mamă, copiii tot dezavantajați se simt față de frate sau soră: ori a primit mai multă atenție, ori prea multă libertate față de celălalt, ori mai multe povești, ori prea multe cadouri sau mai frumoase și tot așa.
Acum, la noi e despre dormitul împreună. Andre a fost copilul care a dormit singur dintotdeauna, fără probleme. Până la vreo 4 ani. De atunci a început să vrea mereu ori să doarmă la noi în pat, ori să dorm eu cu el ”până se face zi afară”. Cam greu, dat fiind faptul că Beatriz e fix contrariul – cu greu a dormit singură iar acum vrea să dorm mereu la ea în pat.
Deci, cum să mă împart? Nu știu dacă ar mai trebui să zic că eu nu dorm în nici un pat mai bine, decât în patul meu. Nici cu Andre, nici cu Beti, nici la hotel, nici la mama, nici la soacra, doar în patul meu și doar în el dorm cel mai bine. Oare mai contează ce-mi place mie? Și oare să mai zic că Beatriz se trezește de câte 3-4 ori pe noapte doar ca să stau lângă ea.
Într-o noapte am luat-o pe Beti la noi în pat din disperare de cauză după 3 treziri și nici 2 ore de somn. Dimineață, când Andre a văzut-o la noi în pat s-a supărat așa de tare că mi-a cerut să rămân singură cu el acasă și să nu mai mergem la grădiniță, să ne jucăm împreună. Când a văzut că nu cedez, m-a rugat să-l îmbrac ca pe un bebeluș. În condițiile în care el este aproape 100% independent. Și l-am îmbrăcat ca un bebeluș. A trebuit să-i umplu paharul de atenție.
Cam atât de tare suferă copiii la lipsa de atenție din partea părinților. Atunci mi-am dat seama că nu e de glumă. Poate fi o rezolvare a uneia dintre nevoi dar pe altă parte, creez probleme și frustrări și mai mari. Așa mi-am propus pentru a milioana oară și încă vreo 4 ședințe la Otilia că trebuie să petrec și mai mult timp cu ei, separat, fiecare cu timpul lui special. Nu știu sincer când, dar trebuie s-o fac. TRE-BU-IE!
Iar acest trebuie vine și pe fondul că Andre e un copil care nu cere atenție, dar suferă cât doi copii la un loc. Din motiv că totul e mai simplu cu el: el înțelege orice îi explici, el adoarme oriunde, el mănâncă orice, apare mult mai ușor riscul de a fi neîndreptățit în relație cu sora lui care bate cu piciorul în scaunul de mașină și-mi ordonă:
– Mami, oprește ACUM mașina! (eu abia prinzând verde la semafor)
– Ce s-a întâmplat, Beti? Ai pățit ceva?
– Vreau să beau apă! Oprește ACUM mașina!
Ce-am învățat cu greu în ultimii 3 ani de când sunt mamă a doi copii extrem de diferiți unul de celălalt a fost să înțeleg că unul e copilul care vindecă, iar celălalt copilul care te scoate din zona de confort. Am învățat să-mi vindec rănile și să primesc atenție alături de Andre și să ies la luptă și să câștig încredere alături de Beti. Fiind eu însămi copilul care a scos-o pe mama din zona de confort alături de o soră care vindecă, am înțeles că nu există reguli de aur în parenting care se aplică tuturor copiilor. Există să-ți înțelegi copilul, să te înțelegi pe tine, să aplici instinctul matern și să-ți tratezi copilul cu respect, așa cum ai vrea tu să fii tratat: să ți se vorbească frumos, să ți se accepte limitele, să ți se ia opinia în considerare, să fii îmbrățișat, luat în brațe, iubit și încurajat.
Și-am mai învățat că mama nu (se) împarte, mama înmulțește iubirea.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
