Plângi.
Ești cu spatele la mine, făcut tot mărunt între bărbia mea și picioarele mele ghemuite. Acolo te țin. Acum ești olecuță mai mare, dar eu te simt ca și cum ai fi doar de două luni. Scriu ca să nu uit.
Să nu uit cum ești atât de lipit de mine de parcă inima mi-ar avea magnet cu ale tale coaste, cu ale tale oase de grăunte de om. Nu știu de ce sunt eu mama ta.
În noaptea aceasta ai vrut să te adorm în brațe de leagăn, ca atunci când erai un ciorchine și atât. Ai plâns mult, iar uneori eu nu fac față. De aceea mă uimesc întrebându-mă de ce mamă-ți sunt eu. Poate se găsea prin lumea asta una mai bună. Mai răbdătoare. Mai cu multă căldură. Mai care te-ar fi legănat mai mult decât mine. Îmbrățișat. Sărutat. Alintat. Mângâiat. Iubit.
Nu. Nu. Până aici. Asta nu.
Poate că da, alta ar fi existat. Care să te țină mai mult la piept, care să alerge mai mult după tine, care să îți ia totul și să îți ofere lumea în culori. Dar cu asta, cu asta știu, măcar, că...
(...)
Citește mai mult pe miculmarc.ro
Citește și: Nu am doar "un copil", ci am devenit mamă!
