Aveam planuri mari pentru seara asta. Voiam să lucrăm la magazinul online pentru mica noastră afacere, să bem vin, să povestim, să stăm şi noi un pic fără să ne spunem nimic, poate chiar să ne uităm la un film (sau măcar la începutul lui). Nicio şansă. Din cauză nu ştiu cărui motiv, David se foieşte şi se tot trezeşte de când l-am pus la somn. În trei ore s-a trezit de 12 ori (asta ca să ştiţi că nu e totul roz nici la noi, chiar dacă nu povestim despre asta mereu).
Şi fiindcă s-a tot trezit, am decis să vin lângă el, ca să doarmă mai liniştit.
Acum stă cu capul mic şi plin de bucle pe umărul meu drept, iar cu mâna dreaptă mă ţine într-o îmbrăţişare. Cu palma îmi pipăie din când în când pielea, ca să se asigure că sunt tot aici. Râde în somn şi tare aş vrea să ştiu ce visează. Uneori îmi imaginez că mă visează chiar pe mine când îl gâdil în tălpi.
Şi mă gândesc aşa, în timp ce îi ascult respiraţia, cum să fac să păstrez în mine pentru totdeauna amintirile astea. Oricâte poze aş face şi oricâte înregistrări video aş salva, îmi va fi imposibil, aşa îmi pare.
Schimbările sunt vizibile de la o zi la alta, zâmbetele, chicotelile, mirările, râsetele, dar şi mutrele, grimasele, ţipetele, plansetele sunt altfel de la o săptămână la alta. Învaţă să devină un om mare şi eu nu pot ţine pasul cu tot ce i se întâmplă.
Am încercat să ţin un jurnal, dar am eşuat. Aşa că documentez transformările cu ajutorul telefonului mobil. Mă uit însă la poze vechi doar de o lună şi îmi dau seama că deja uitasem lucruri frumoase întâmplate. Ce voi face peste un an? Dar peste trei? Ce voi face eu ca să ţin minte toate bucuriile pe care mi le-a adus în viaţa acest pui de om? Şi când voi avea doi sau trei copii? Cum voi ţine minte totul-totul, de la fiecare, pentru totdeauna?
Uneori mi se pare că, deşi avem la îndemână atâtea unelte şi noi tehnologii, nimic nu ne ajută cu adevărat la ce e important. Ne-ar trebui un dispozitiv de stocare a bucuriilor, nu a fotografiilor. Ne-a fi de folos o maşinărie de imprimat bucuriile, nu imaginile. Ne-ar ajuta mai degrabă un card de emoţii decât unul de memorie. Cum facem să păstrăm în suflet toate simţirile din fiecare secundă a fiecărui minut al fiecărei ore, din toate zilele?
Se spune că oamenii uită tot ce li se petrece până pe la 2 ani, aşa că toată baza e la noi, eu şi taică-su (dar el uita şi mai repede ca mine), să ştim să îi povestim lui David ce a făcut în primele lui luni pe acest pământ. Să ştim să îi spunem care au fost primele lui cuvinte, dinainte de a învăţa să facă propoziţii şi fraze, să ştim să îi povestim cum îi plăcea să mănânce laptele cu orez şi cum nu-i trebuia să fie paştele ca să le accepte la cină, să ştim să îi zicem despre cum încerca să meargă prin casă pe două biciclete deodată sau cum se urcă pe canapea şi încercă să se arunce în cap, de 30 de ori pe minut. Şi câte şi mai câte.
(…)
Citește mai mult pe oanabotezatu.ro!
