Fie că te reîntorci la lucru după concediul pentru creşterea şi îngrjirea copilului, fie că el intră la grădiniţă sau la şcoală, vei pleca de lângă el şi el de lângă tine pentru o anumită bucată de timp, pentru câteva ore, pentru ca ulterior să vă regăsiţi unul pe altul în iubirea voastră.
Ţie ce imagini îţi apar în minte când te gândeşti la cele dintâi momente în care ai trecut printr-o separare? Poate să fi fost vorba despre părinţii tăi, bunica, bona ta sau oricare altă persoană de care te simţeai legat, ataşat. Gândeşte-te la cea mai veche dintre separări pe care ţi-o poţi aminti. - Este o întrebare pe care o pun adesea în grupurile de mămici de la atelierele se separare şi stimulare senzorială prin joc.
Răspunsurile primite evoca figurile unor copii de vârste diferite, în hohote de plâns, ţipând Nu mă lasa!, lângă uşa casei sau cu obrazul lipit de geam, zbătându-se în braţele celor cărora rămâneau, făcând cu mâna şi uitându-se lung după figură mamei care se făcea din ce în ce mai mică.
Când apare anxietatea de seprare şi ce e cu ea de e atât de importantă pentru echilibrul nostru în viaţă?
Adesea, a cunoaşte şi a înţelege starea de fapt a lucrurilor (conştientizare cognitivă) facilitează trecerea la conştientizarea emoţională, acceptarea şi integrarea vindecătoare a experienţei.
Bun.
Să o luăm pe rând. Cu primul pas. Aici.
Fătul creşte şi se dezvoltă în mediul intrauterin, într-o stare de simbioză totală cu mama sa. După ce se naşte, bebeluşul este înalt dependent de mama şi de ceilalţi în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor sale. Dacă m-aş uita prin albumul vostru de fotografii de familie din primele luni ale bebeluşului, cum v-aş vedea? Şi pentru că am văzut multe albume foto şi am însoţit mulţi clienţi în procesul separării, ştiu că v-aş vedea foarte lipiţi fizic şi nu numai unul de celălalt, mai tot timpul cu bebe în braţele tale.
Apoi, pe măsură ce creşte, de la o lună la alta, copilul face diferite achiziţii motrice - se întoarce de pe burtă pe spate şi de pe spate pe burtă, sta mai întâi în şezut cu sprijin, apoi fără sprijin, merge de-a buşilea, se ridică în picioare, merge în picioare, sare, se caţăra etc. Fiecare dintre acestea este metaforic vorbind, un permis de trecere de la un nivel de autonomie la altul - ex.: se îndreaptă spre ce jucărie vrea, nu mai este exclusiv dependent de adult să-i dea jucăria dorită. Dacă m-aş uita prin acelaşi album foto (ne imaginăm unul în care sunt puse toate pozele), la pozele cu bebe având aproape 1 an sau mai mare, ce/ cum v-aş vedea? La o oarecare distanţă unul de celălalt. Nu că iubirea sau nevoia de conectare ar fi dispărut, ci pentru că bebe e la un alt nivel de dezvoltare.
Ei bine, desprinderea de adult, autonomia acesta nu este doar de ordin fizic, ci şi emoţional. Şi ai văzut cât de frustra(n)t este în perioada în care copilul face o achzitie, nu-i aşa?! La fel stau lucrurile şi pe plan emoţional. Cele 2 planuri nu coincid mereu că dezvoltare în timp. Deşi, fizic a reuşit să facă achiziţiile care să îi permită să se distanţeze de figură de ataşament şi să se îndrepte spre ce vrea el, emoţional îi e de cele multe ori, mai greu, iar când spun de cele mai multe ori, nu e ca şi când ar exista la Institutul de Statistică nişte rapoarte care să confirme sau să infirme cele spuse, ci pentru că acest de cele mai multe ori tine de tipul de ataşament. Da, sunt mai multe variabile implicate în ecuaţia anxietăţii de separare la copil, iar ataşamentul e una dintre ele. Un ataşament sigur implica un anumit tip de separare, un ataşament nesigur (anxios/ evitant) duce la alt tip de separare, iar un ataşament dezorganizat la un cu totul alt tablou al separării.
Şi pentru că relaţia dintre voi este o diada, în care fiecare are propria sa experienţă a conectării şi deconectării de celălalt, în separare e deopotrivă vorba despre tine şi bebeluşul tău. Propria ta experienţă timpurie a separării, ca şi copil, de mama sau bunica ta îşi lasa acum amprenta asupra felului în care gestionezi, simţi şi trăieşti situaţia reîntoarcerii la serviciu, a lăsării copilului cu bona sau bunica, a integrării lui în grădiniţă sau şcoală. Este aşadar, o ocazie excelentă de a îţi vindeca propriile tale răni şi a-ati susţine copilul în interdependenţă sa.
Rănile separării se cer vindecate. Altfel, supurează la nesfârşit. Este o iluzie să crezi că există reţete universal valabile de a face faţă anxietăţii de separare. Ce e bun şi potrivit pentru altul, poate să nu meargă la tine. Află de ce anume ai tu nevoie şi nu te opri. Treci la următorul pas: satisfacerea nevoii. Şi aici e de multe ori cu cântec. Mecanismele de autosabotaj funcţionează ca nişte paznici de seamă făcând dificilă schimbarea şi metabolizarea ei. Numai aşa îţi vei putea ajuta autentic copilul să se separe ușor-ușor de tine, întorcându-se ca un bumerang la tine pentru a-şi lua ce are nevoie de la tine şi deopotrivă, pentru a-ţi oferi ce ai tu nevoie.
Sursa: mamecareinspira.blogspot.ro
