Maternitatea, pe langa multele si minunatele lucruri pe care le aduce, pare sa vina la pachet cu un sentiment acut de vinovatie.
Ne simtim vinovate pentru ca astazi copilul nu a vrut sa manace la praz. Poate ca daca in loc sa facem acele vacante de relaxare la mare ani de zile am fi urmat un curs de gatit, la Paris, acest lucru nu s-ar fi intamplat. Poate ca daca in tinerete nu am fi chiulit la ora de germana, acum am fi putut sa il invatam 2 limbi straine. Poate ca daca am sti cum sa discutam cu el nu ar mai simti nevoia sa manance cariocile in loc sa deseneze cu ele pe hartie. Poate ca daca am tresari la cel mai mic semn de pericol nu ar mai fi cazut de pe scaun, doar ne trecuse prin cap ca nu este tocmai sigur.
Si tot asa.
Uneori ma intreb daca acesta nu este numai un renghi pe care ni-l joaca natura, ca sa fim excesiv de atente. Fiindca puii de om, spre deosebire de alti pui din natura, se nasc cu abilitatea extraordinara de a se rani, de a fi complet dependenti ani si ani de zile de parinti, si nu numai in ceea ce priveste hrana. Ci si in alte moduri, atat de subtile incat nici macar nu ne trec prin cap. Pana cand nu se va face suficient de mari incat sa ne spuna: 'intotdeauna mi-ai dat de inteles ca locul meu in societate nu este sa tintesc prea sus', 'mereu mi-ai atras atentia ca viata ta a fost complet sacrificata pentru mine', 'niciodata nu ai inteles ca tot ceea ce vroiam era sa ma iubesti ca pe fratele meu'.
Dar sentimentul de vinovatie nu apare atunci, ci mult mai devreme. Inca din timpul maternitatii cand, contrar a ceea ce ai fost obisnuita observi ca esti o povara. O povara pentru companie, care te plateste chiar daca nu mai poti sa fii chiar productiva. Ba chiar te plateste si cand esti in concediu prenatal sau postnatal. Iar apoi ajungi sa fii o povara pentru stat, care are grija sa iti aduca aminte de asta punandu-te in legatura cu tot felul de angajati incompetenti care te alearga sa le aduci acte pe care apoi nu stiu sa le citeasca.
Si pornind de aici lucrurile continua in aceeasi nota, doar ca intr-un haos total. Esti vinovata pentru ca lucrezi prea mult si nu mai ai timp de copiii tai. Ii trimiti prin straini, la gradinite, sa ii creasca inregimentati, ca pe castraveti. Esti totodata vinovata pentru ca lucrezi prea putin si iti dezamagesti constant colegii. Esti vinovata fata de oamenii de pe strada fiindca nu ai acordat mai multa grija modului in care te imbraci atunci cand ai iesit din casa. Esti vinovata fata de tine fiindca mananci in graba, nesanatos si te paste de dupa colt o boala de stomac. Esti vinovata fata de sotul tau pentru ca, in fapt, oricat ti-ai propune, randul lui la atentie nu mai vine niciodata intr-un program asa de incarcat. Esti vinovata fata de parintii tai pentru ca ii incarci cu mult prea multe indatoriri la o varsta la care ar trebui sa se bucure de viata si tu sa fii acolo sa ii ajuti in acest sens.
Una peste alta, ma uit in jur si imi pare ca nu gasesc un lucru pentru care sa nu ma simt vinovata.
Lumea imi spune sa ma relaxez - este o stare generala. Toate mamele, indiferent de ce fac, cat timp acorda copiilor, ce temperament au etc trec prin sentimente acute de vinovatie. Pur si simplu trebuie sa te obisnuiesti cu ele, asa cum te obisnuiesti cu sindromul premenstrual. Si sa mergi mai departe dand ce poti si cum poti.
