Aveam deja discursul bine construit în minte. Urma să-i povestesc despre iubire și despre ce înseamnă să iubești, despre cum ăia mai mici trebuie să fie protejați și scărpinați între cornițe atât timp cât au nevoie, de toată familia, nu doar de unii. Despre cum nu e bine să-ți tai singur craca de sub picioare și despre cum insistă ea să calce pe cine e mai aproape.
Ploua și m-am grăbit să parchez în punctul din care aș fi ajuns la timp să o iau și pe Lia și să nici nu ratez ieșirea ei pe altă ușă. Era frig și ploaia cădea rece și fără milă, măruntă cât să te păcălească și să te ude fără să te prinzi până nu ești fleașcă.
M-am felicitat că am întors-o din drum și că am insistat să își ia haina de ploaie.
Am luat-o pe Lia, care și-a adus aminte că nu are umbrelă. Am ajuns la timp la ușa pe care de trei ani școlari iese Irina.
– You are not allowed to park here! That is the teacher’s parking lot! zice, în loc de bună ziua.
Culmea. E culmea, domnule, nu mai bine le lăsam eu să vină pe jos acasă?
– Nu e teacher’s parking lot, mai taci și treci în mașină.
– Mrs. B ți-a trimis un bilet.
– Ce-ai mai făcut de data asta?
– N-am făcut nimic.
– Dă-mi biletul.
Stau în mașină și aștept să scoată biletul din ghiozdan. Am timp să-l citesc, oricum nu mă pot strecura în rândul de la kiss and ride. Acum două zile a venit acasă cu o Blue Note, semn că a intrat în bucluc nasol și a trecut pe la comisarul șef al școlii, o duduie de care îi e frică până și Liei. Nu prea te pui cu Mrs. C, n-ai cum să fugi de ea, n-ai cum să te ascunzi, ea se ocupă de împărțit permisele de intrare la Thinking Room (numită prin alte părți Detention). E primul bilet albastru al Irinei și ca de obicei are o explicație perfect validă. O fetiță de-a doua, cu care nu se prea joacă nimeni s-a împrietenit cu ea și a vrut să-i arate locul ei secret, între niște brazi care-s dincolo de granița proprietății școlii dar în drumul nostru spre casă, trecem zilnic pe lângă ei. Era înainte să se sune și Irina s-a dus, a văzut locul, a mai schimbat niște amabilități și a plecat în clasă. Dar Ms. C a văzut-o și i-a dat blue note și eu trebuia să semnez și nota se pune la dosar și… Și copilul meu plângea de ciudă că, deși ea a avut intenții bune, fetița aia s-a dus și a turnat-o că a trecut granița școlii and what kind of friend does that, mom?
- Deci era înainte să se sune?
- Da.
- I-ai explicat lui Ms. C de ce te-ai dus acolo?
- N-am apucat.
- Bine. Îți semnez biletul, mâine te duci și-i explici.
Până să apuc să semnez, biletul a dat o tură prin mașina de spălat și una prin uscător, așa că a trebuit să-i scriu lui Ms. C o scrisoare cum că da, l-am văzut, am discutat cu fata și o rog să îi dea ocazia să explice ce a căutat peste graniță. Încă un bilet de la Ms. B venea la fix în contextul ultimelor 48 de ore, după o dimineață cu spume. Biletul e alb, semn bun. E capsat. Semn rău. Îl deschid și-l citesc, trag aer în piept și întorc capul spre ea.
(…)
Tac. Mrs. B vrea să fie surpriză. Dar pe dinăuntru zâmbesc, un pic amar. Student of the Month. Probabil “For character and generosity and kindness towards peers”. Trebuie să găsim o metodă să inducem kindness ăsta și către mai micii casei. Probabil “for always doing her homework and completing projects on time”. Mi-ar plăcea să o filmez câteodată, când plânge și trântește ușa și se răstește la Laur că o pune să rescrie de mână ce rezolvase autocorrect-ul din Word. Mi-ar plăcea să îi pot scrie pe perete cu litere fosforescente: Înseamnă că ne pasă.
(...)
Citește mai mult pe injoaca.ro!
