articol realizat de psihologul Monica Berceanu
-Tati, tati, vino să-ţi arăt ce am construit! Se aude vocea unui copil care-mi umple cabinetul de poveşti când vine să ne jucăm „de-a emoţiile”.
-Aşteaptă, răspunde tati, am de terminat ceva pe laptop. Până termini tu cu Monica, eu închei ce am şi vin apoi să văd.
Copilul se uită la mine, zâmbeşte, cum face de fiecare dată, şi îmi spune scurt:
-Aşa zice tati mereu, că vine, dar nu mai vine, că are treabă la laptop să facă bani.
Tac. Şi în tăcerea asta îi scriu în gând o scrisoare tăticului atât de mult iubit. Decid să nu i-o citesc niciodată, dar nu mă abţin la finalul celor 2 ore pe care le-am petrecut cu un pici deştept şi prea înţelegător cu oamenii mari, care n-au timp.
„Ştii, tati? Aş vrea să înţelegi că puiul tău nu va avea veşnic 5 ani. Şi nici acelaşi desen de arătat, nici aceleaşi întrebări de pus, nici aceeaşi curiozitate de satisfăcut, nici aceleaşi frici de liniştit.
(…)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
►Citeşte şi Când simt că fur copilăria
