Sunt ultimele zile de bebelușeală și-mi vine să râd și să plâng, deopotrivă.
Parcă mai ieri făceam poze cu toti membrii familiei, știind că sunt ultimele mele zile cu burtica-balon, ultimele zile în care am strălucirea aceea aparte, pe care numai femeile gravide o au. Știam că nu voi mai fi “doar eu” niciodată, iar marea întâlnire a vieții mele, pentru care teoretic mă pregătisem timp de 9 luni, mă speria mai tare ca niciodată.
Ai venit pe lume, iar primul tău țipăt mi-a transmis cel mai puternic mesaj pe care aveam să îl aud vreodată: “de acum sunt eu în grija ta!”. Atâta iubire și responsabilitate nu credeam să simt vreodată!
Iar apoi ni te-ai arătat: ochi de chinezuț, buzele umflate și bărbăție nemaivăzută (eh, mamele de băieței știu despre ce vorbesc).
Ce a urmat apoi? Un an cum nu aș fi crezut! Primele săptămâni am fost parcă într-un vis total neclar și mi s-au părut grele cum nu mi-am imaginat; oricât aș fi citit înainte și oricât de pregătită credeam că sunt, oboseala și durerile de după naștere au dat cu mine de pământ. Sentimentul că am eșuat în a naște natural a pus și mai multă presiune pe mine, pe alăptare. Mi le-am dorit enorm pe amândouă, dar acum, la finalul primului an, sunt bucuroasă și că doar a doua mi-a ieșit. Plus că Cezariana mi-a adus pe lume un copil sănătos, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare dincolo de viața mea, oricât de mult am fugit de ea, atunci.
Iar apoi au venit pe rând primul zâmbet, primul râs în hohote, prima strângere conștientă de mână.
Băi în cadă, în care s-a râs mult.
Grimase fel și chip, de puteam să jur că am lângă mine cel mai bun actor și nu un țânc de nici măcar o șchioapă.
Lumină multă și caldă, sclipire, în ochii tatălui tău. Vorbe dulci și iubire ce se citea din avion, vorba aceea :).
Sărbătorile lui Moș Nicolae și ale lui Crăciun care m-au făcut să mă întorc ca Speedy Gonzales la copilăria mea. Așa emoții nu am mai trăit de mult nicicând.
Un Revelion cu totul altfel. Am adormit toți 3 în patul mic, cu mult înainte de miezul nopții, dar clipa dintre ani ne-a găsit cu strângeri de mână și cu mulțumire că avem totul- îl aveam pe pici lângă noi și era mai mult decât visaserăm vreodată.
Apoi au urmat dansurile. Vai, mami, cum te uitai la noi din leagănul tău! Și noi ne țineam de mână și dansam, săream și râdeam - doar doar să obținem un zâmbet de la tine! Primeam, în schimb, minute bune în care parcă erai fermecat, iar noi știam că ne-am făcut treaba: ne vezi cu adevărat, ne simți!
Apoi carantina! La nivel global, nu a fost o perioadă pe care aș pune-o în ramă, dar în casă la noi, Doamne ce frumos a mai fost! Toți 3 în permanență, sufletele pline și zâmbete cât Casa Poporului.
După carantină a fost din nou frumos! Au reapărut bunicii în viața ta. Câtă bucurie și-n ochii lor! Erau ca peștii puși înapoi în apă, după minute bune în care au fost uitați la soare.
Apoi... În fiecare zi ai făcut ceva nou, în fiecare zi ne-ai minunat mai tare! Habar nu am unde s-a grăbit timpul ăsta, ce o fi fost în mintea lui! Știu doar că în timpul nopții de-abia aștept să te trezești, să ne zâmbim! Iubesc cel mai mult diminețile, de când te am! Știu că mirosul tău e cel mai frumos din lume și știu că să fiu mamă e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Ce bine că-mi ești!
