Este greu de răspuns la această întrebare mai ales când sunt atâtea ştiri şi statistici cu părinţi care se poartă mult prea dur/ violent cu copiii lor. Dar asta nu înseamnă, desigur, că o mare parte dintre părinţi nu sunt mult prea îngăduitori cu copiii lor.
Asta se întâmplă mai ales celor care muncesc mult, lipsesc mult de acasă şi când vin seară vor să aibă un timp plăcut cu copiii lor, să se bucure de el şi nu să îl strice cu problem de disciplină. Care, să recunoaştem, sunt la fel de neplăcute şi pentru părinte că şi pentru copil. Aşa că nu este de mirare că îţi spui – sunt prea obosită să îl cert acum că a scris cu carioca pe perete. Mai bine trec cu vederea în seara asta şi încep de mâine să îl cert pentru că strică lucrurile.
Rezultatul creşterii copiilor în acest fel? Copii care cred că lor li se cuvine totul, că lumea se învârte în jurul lor, cu o lipsă totală de empatie şi interes pentru ceilalţi. În principiu le spunem copiilor că este ok să fie narcisişti pentru că suntem prea obosiţi ca să ne mai luptăm să-i învăţăm altceva.
Şi nu este vorba numai de oboseală la mijloc. Mai este şi sentimentul de vinovăţie. Acum credem în egalitate, în comunicare care înseamnă să îl privim pe celălalt pe acelaşi palier cu noi. Şi am vrea să fim în acelaşi fel şi cu copiii nostril. Am vrea să le fim prieteni şi nu părinţi. Poziţia de autoritate nu ne vine confortabil. Nu ştiu ce aţi ales voi în această bătălie între realitate şi principia / idealuri, însă mie mi se pare că nu este o poziţie egală. Şi că trebuie să continui să spun nu atunci când mi se pare necesar. Că asta este rolul meu pe moment, oricât de neplăcut mi s-ar părea.
Desigur că mi-ar plăcea să fiu acel părinte cool care nu are nimic de comentat, care se poate înveşmânta în haina celui care are infinită înţelegere şi disponibilitate. Dar înclin să cred că este mai ales infinită comoditate şi plăcere de a fi adulat dacă procedezi astfel. Până la urmă ce este mai important – să îmi spună copilul că mă place sau să ştiu că face ceea ce ştiu că este bine să facă?
Crec că trebuie să recunoaştem şi să acceptăm, noi, părinţii nu suntem deloc fiinţe cool. Cel puţin atunci când este vorba de copii mici, care nu sunt încă la şcoală
- Spunem nu de o mie de ori pe zi
- Nu explicăm întotdeauna alegerile noastre pentru că am văzut că asta nu are vreun efect
- Nu cedam chiar dacă vedem faţa copilului inundată cu muci şi lacrimi
- Mai ignorăm copilul chiar dacă este în faţa noastră şi trage de hainele noastre şi ţipă ca din gură de şarpe
- Ne mai ducem şi în altă cameră atunci când simţim că dacă am mai sta o secundă în plus lângă copil cu siguranţă l-am plesni
Voi ce credeţi, unde ne aflăm pe axa cool - autoritar, suntem prea îngăduitori şi lipsiţi de vana său mult prea autoritari şi neînţelegători?
