Aşa cum am mai spus şi în alte articole, eu nu am fost o mamă relaxată, cel puţin în primii doi ani de viaţă ai Anei. Mi se părea mereu că pot face lucrurile mai bine şi pentru orice chestie nelalocul ei căutam să văd unde greşisem.
Mă stresam ba că nu mănâncă destul, ba că mănâncă prea mult, că am întârziat ora de somn, nu o să mai doarmă suficient şi o să fie mârâită, că i-am dat suzetă şi nu se va mai dezvăţa de ea, că o să îi strice maxilarul sau şi mai rău, va ajunge dependentă de ceva care să o calmeze, că am îmbrăcat-o prea subţire sau prea gros, că plânge prea mult şi sigur are ceva, iar lista poate rămâne deschisă. Una peste alta, îmi găseam mereu motive să mă blamez şi neapărat să mă poziţionez inferior faţă de alte mame.
Citeam pe diferite forumuri şi grupuri ce mici Einstein se ascundeau în fiecare copil, ce achiziţii aveau unii de pe o zi pe alta, mai ceva ca Făt Frumos din poveste şi uite aşa mă adânceam în sentimentul de neputinţă. Sună cunoscut?
Mi-am amintit toate astea zilele trecute când am mers să văd filmul Bad Moms (Mame bune şi nebune a fost tradus în română). E un film pe care îl recomand tuturor mamelor şi nu numai. Dincolo de scenele uşor stupide şi exagerate ca în mai toate comediile americane, filmul e amuzant şi reconfortant şi transmite un mesaj mamelor bolnave de perfecționism, acela că sunt fiinţe umane supuse greșelii şi că, oricât ar da-o în bară, sunt cele mai bune mame pentru copiii lor.
Paradoxal, filmul dă jos de pe piedestal conceptul pe care tot americanii l-au promovat ani de zile, acela al parentingului desăvârşit, al mamelor care îşi hrănesc copiii numai cu salată şi mâncare organică, care au şi job, gătesc 5 feluri de mâncare, îngrijesc şi un animal de companie, duc copiii la 3 activităţi extra-şcolare pe zi, sunt în comitetul şcolii şi se ocupă de tot felul de serbări şi târguri şi îşi aşteaptă şi soţul seara, la marginea patului, pline de dorinţă. Aflăm şi altfel decât din realitatea personală că se întâmplă să oboseşti, să nu mai faci faţă, să clachezi şi să te transformi într-o mamă rea, de fapt într-o mamă normală. Care mai scapă şi câte un prânz de la fast food în meniul copiilor mari sau un borcănel în al celor mici, îi lasă să se descurce şi singuri, mai ales dacă sunt mari, să îşi facă singuri temele sau micul dejun şi surpriză, chiar ajung să se priceapă foarte bine la asta. O mamă care nu mai sare la cel mai mic vaiet al copilului, care nu îi mai ţine trena şi la WC până la liceu şi care începe să se ocupe şi de sine. Să îşi ofere mici răsfăţuri, să zacă la TV, să iasă în oraş, să se îngrijească, adică începe şi ea să trăiască.
E greu pentru unele din noi, subsemnata autoinclusă, să acceptăm şi să învăţăm lecţia asta. Suntem tentate să sărim la primul „mama”, să le luăm totul din mână şi să terminăm noi când ni se pare că dau de greu, să ne dăm mereu la o parte, chiar dacă picăm din picioare de oboseală şi să nu refuzăm absolut nicio cerere, să ne străduim să le facem pe toate şi la final să fim epuizate. Şi nu depinde de vârsta copilului, facem asta până la vârste mari şi copiii se obişnuiesc cu mama mereu acolo, disponibilă indiferent de cum se simte sau ce nevoi ar avea. Mie mi s-a întâmplat să clachez şi să reclam urât şi agresiv răgazul pe care de fapt eu nu mi-l acordasem. (...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
