”Mami, ce ai face dacă ar ploua cu bani?”, mă întreabă fii-mea în drum spre școală. În mintea mea de adult s-au conturat zeci de scenarii. Mă vedeam la plajă, la shopping, călătorind prin lumea largă, ducându-mi copilul la cele mai bune școli, oferindu-i câte în lună și în stele… Planuri de adult. Însă, Alexia mea mi-a dat (din nou) o lecție. Ar trebui să o ascult mult mai mult. Uneori chiar gândește ca un adult.
”Vai de părinții care nu ascultă de copii” e o zicală căreia mulți i-au dat dat un sens negativ. Dar eu îi dau unul pozitiv. Dacă uiți o clipă de adultul din tine, cu griji, cu nervi, cu responsabilități prea multe pe cap și dai ascultare copilului tău, vei descoperi că multe dintre vorbele sale sunt, de fapt, de o profunzime de care nu ai crede că un copil este capabil. Să dezvolt ideea, zic.
Diminețile, în drum spre școală, avem tot felul de discuții. Unele mai profunde, altele, specifice vârstei de aproape 7 ani ai Alexiei. După fiecare dialog profund, copilul meu mă lasă fără replică. Și, inevitabil, ajung să rumeg mult timp cele spuse de ea. Uneori, o suspectez că, de fapt, este un adult în trup de copil. Este prea profundă de cum mă aștept eu să fie la vârsta ei.
V-am oferit o mostră de profunzime când am povestit despre ce i-a cerut ea Zânei Măseluță pentru primul dinte căzut. Un milion de dolari. Am râs când am auzit-o. Însă, motivul pentru care a cerut această sumă m-a înduioșat profund. Citiți și voi aici și spuneți-mi dacă exagerez cu ceva.
De data aceasta, discuția noastră despre bani a fost ceva mai complexă. Nu suntem o familie de oameni bogați, material vorbind. Avem suficient cât să supraviețuim. Motiv pentru care încercăm pe cât posibil să ne învățăm copilul să prețuiască fiecare lucru pe care îl are. Să nu facă risipă, să aibă grijă de lucrurile ei, să înțeleagă că există și ”nu ne permitem”. Iar din puținul ei să dea și altora care au și mai puțin decât ea.
Uneori înțelege, alteori dorința ei este mai puternică decât ”nu avem bani”. Alteori, ne spune pe cel mai frumos ton: ”nu vreau acum, dar când aveți bani, vă rog cu pupici să îmi luați și mie…”.
Nu are cum să nu te doară sufletul, ca părinte, când te întreabă copilul ”Ne permitem să cumpărăm?”. Dar, cred eu, în asta este și o latură bună: copilul învață să aprecieze ce are, cât are.
(...)
Citește restul interviului pe blogulmamei.ro!
