În goană nebună a vieţii mele de acum, am ajuns să mă opresc tot mai rar şi să petrec timp cu copiii mei. Timp adevărat în care să fiu a lor toată, cu trupul şi cu mintea.
Parcă mereu am un articol de scris, lucruri de strâns prin casă, o cină sau un prânz de pregătit, nişte acte de pus la punct. Prea des intervine ceva care mă face să îi spun lui Albert “mai târziu”, când mă cheamă la joacă. Care mă face să mă desprind din mânuţa lui Aris când mă trage să îmi arate cine ştie ce grozăvie. Ori să îmi fugă mintea în altă parte când ar trebui să fie doar la ei.
-Mai târziu, copii, mami are puţină treabă acum. De multe ori asta înseamnă un lucru pe care îl fac pentru ei, dar nu cu ei.
-Offf, mereu ai “puţină treabă”, mereu eşti cu ochii în calculator, sau în telefon sau în oalele tale, îmi spune Albert.
Mă doare că are dreptate. Câteva minute dacă plecăm de lângă orice făceam în clipa respectivă, să le fac o plăcere, nu însemnau un capăt de ţară. Dar am început să mă întrerup doar când e nevoie să îl schimb pe unul, să îl ajut cu un exerciţiu la mate pe altul, să îi hrănesc, să îi duc la duş. Altfel, dacă vor doar joacă, tind să le zic pas. “Mai târziu” înseamnă de fapt “deloc”, înseamnă “nu” şi atât.
Când oi fi ajuns aşa, că până acum mă descurcam mult mai bine la găsit timp special pentru copiii mei. Când s-or fi aglomerat toate într-un aşa hal în viaţa mea, de mă văd nevoită să renunţ la atâtea sesiuni de joacă cu ei? De ce mă bucur că vor să stea la televizor sau să se joace singuri, în loc să-mi radă sufletul când trag de mine să petrecem timp împreună?
Mereu îi criticam pe părinţii mei că, în rarele ocazii în care ajungeau la noi, păreau mai preocupaţi de curăţenie decât de copii. Copii pe care îi vedeau din an în Paşti şi care tânjeau după bunicii lor. Şi lor le era un dor nebun de ăştia mici, până ajungeau în Bucureşti. Apoi, numai într-o curăţenie şi un gătit o ţineau. Să ne lase casa luna când pleacă şi frigiderul plin. De parcă lui Albert şi lui Aris de asta le pasă. Ei ar fi vrut ca bunicul să vină cu ei în parc şi să îi dea în leagăn, nu să lustruiască podeaua cu mopul.
Mă doare ca asta fac şi eu acum: pun multe alte treburi mai presus de momentele cu copiii. Ştiu că nimeni nu va strânge zilnic prin casă şi nu va găti în locul meu, nici nu se va ocupa de rufe, ori de scris. Şi chiar mă focusez pe ce e musai de făcut. Dar mi-ar plăcea să echilibrez mai bine totul, astfel încât să nu mai fiu nevoită să le spun atât de des copiilor: “mai târziu”.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!
Foto: Freepick
