Nu am fost o mamă relaxată, ba dimpotrivă. Am fost o mamă panicată, speriată și de propria-i umbră, care își punea o mie de întrebări chiar și când copilul strănuta. De-asta am și numit blogul ăsta Frici de mămici. Nici acum nu m-am vindecat complet, dar încerc, pe zi ce trece, cu fiecare an, să mă lupt cu mine și cu fricile mele. De departe cea mai mare frică a mea a fost încă de la început gândul că nu voi fi o mamă bună.
Gândul ăsta mi-a mâncat nopți întregi în timpul sarcinii și mai multe nopți, dar și zile, după ce am născut. Că nu fac ce trebuie, că nu sunt suficient de prezentă, că nu cunosc tot ce trebuie pentru a crește bine un copil. De fapt, după primii trei ani cu multe introspecții, multe seminarii și multe conferințe, am realizat că toate fricile mele proveneau din suferința mea, gândul că ar putea suferi la fel de mult ca mine m-a măcinat mereu.
La început, în primele luni de viață, mi se părea că nu-s suficient de informată. Că parcă erau alte mame care citiseră și cunoșteau de o mie de ori mai multe lucruri decât mine. Mă panicam constant, că plânge mult, că nu doarme, că nu am reușit s-o alăptez natural decât vreo 6-7 luni și nici în alea cum trebuie, ci mereu cu pompa de sân după mine. Apoi că nu mănâncă. Apoi că nu știu eu să-i fac mâncăruri sofisticate, cu ingrediente de care abia auzeam pentru prima dată pe grupuri de Facebook. Apoi că nu am adoptat cosleeping-ul, decât atunci când am simțit că are nevoie de mine lângă ea, deși ea poate avea mereu.
Mai apoi că nu-s în stare să fac cu ea tot felul de activități educaționale. Mă simțeam o mamă insuficient de bună pentru că nu-mi găseam mereu timpul să fac asta și nici ea nu părea mereu interesată. Și așa mă gândeam din nou că vina e la mine, că nu știu eu cum să fac o anume activitate să pară interesantă pentru ea.
După ce am început munca, simțeam că nu am suficient timp pentru ea și parcă eram mai mult departe decât aproape de copilul meu. Și asta cred că a fost și este în continuare una dintre cele mai mari, dacă nu chiar cea mai mare, frământare a mea. Cea care îmi mănâncă din suflet.
Iar lista asta cu temeri poate continua mult, mult, mult. Cert este că mereu m-a urmărit teama că ceva din ceea ce fac eu sau din ceea ce nu fac ar putea dăuna viitorului ei, ar putea-o marca ireversibil.
Mi-am dat seama că lupta mea cu mine era de fapt cea care mă răpește de lângă copil
Dar toate gândurile, fricile și frământările astea ale mele nu au făcut altceva decât să provoace tensiune, frustrări, epuizare. Mie, soțului și implicit copilului. Pentru că, suntem sau nu conștienți, cel puțin în primii ani de viață, copilul nostru simte tot ce simte și mama.
Și cine zice că pentru a-i fi bine copilului trebuie să-i fie bine mamei nu bate absolut deloc câmpii. Ba dimpotrivă. O mamă care este bine cu ea însăși va fi o mamă mai bună, mai prezentă și mai implicată în viața copilului ei. Nu-și va mai mânca timpul, gândurile energia și sufletul cu propriile-i temeri și frustrări.
Ce contează cu adevărat pentru un copil
Nu am avut vreodată și nici nu voi avea pretenția că aș putea fi deținătoarea adevărului suprem. Nici nu cred că există unul, ca să fiu sinceră. Dar eu cred că este normal ca părinții să nu fie perfecți, să facă o mulțime de greșeli. Nici copilul nostru nu va fi perfect, va face și el greșeli. Am ajuns să am însă convingerea că tot ce contează până la urmă e ca un copil să ajungă un adult sănătos. Fizic și mental. Să fie capabil să facă față vieții cu bune și cu rele, așa cum vin ele. Să nu cadă în depresie. Să nu cadă în vicii majore, să nu ajungă dependent de droguri.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
