Când am auzit prima dată de ideea de ”timp special” erau copiii mei mici. Urmam un curs de parenting, din acela în care te duci mai mult ca să îți confirme cineva că dacă vorbești singură prin casă, plângi la Cenușăreasa și pleci în Lidl ca să-ți speli creierul ești mai normală decât crezi.
Iar la cursul acela ni s-a spus că dacă ne vrem neuronii înapoi acasă de la Lidl e nevoie să stabilim un program de joacă cu copiii, numit ”timp special”.
Adică, o anumită perioadă de timp din zi, undeva de la 10-15 minute până la 30-40 în care să faci cu copilul ceea ce vrea el, în anumite condiții decente. Că dacă vrea să săriți cu parașuta, nu se pune.
Dar dacă vrea să joace Uno de 53426 ori, jucați. Și bătaie cu perne, și mâncat înghețată în oraș sau mers la cinema.
Ați înțeles, ideea e că în funcție de vârstă și regulile casei să îi dați posibilitatea copilului să decidă ce se întâmplă în acest timp special.
Sună bine, doar că, ce să vezi, pe mine nu m-a convins într-atât de mult încât să-mi intre în reflex acest concept. (...) Citește mai mult pe www.mamipetocuri.ro
