Un an.
De miros de fericire.
De deget strâns în mânuța de om căruia parcă îi sunt totul.
De par scurt și moale și rai.
De râs sincer. Din inimă. Tare. Colorat; fel de colorat ca beculețele din brad, când le aprinzi pentru prima dată.
De iubitul meu - tată. L-am făcut tată. M-a făcut mamă! Un pic din noi, multă minune și te-ai născut tu! Dumnezeu e bun!
De țiți. De ochii tăi în ochii mei. De “știm prea bine ce e între noi”, fără să ne folosim de cuvinte. De întins după ele și când stai în picioare. Nu, noi știm că nu e prea mult.
De părinți deveniți bunici care te iubesc cum nu aș fi crezut. Care îți cântă. Care merg în patru labe, pe lângă tine. Care spun “te iubescuri” pe care eu nu le-am auzit. Cărora le lucesc ochii mai ceva ca beculețele de mai sus.
De mine mamă. Un pic mai puțin eu, un pic mai mult mamă. Dar cu sufletul plin.
De tine întinzându-te după brațele mele. Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de bine să simți că ești totul, pentru cineva. Ca un cuib cald, pentru puiul ce doar a scos capul.
De somn bun. Inimile noastre bat una lângă alta, tic-tac, noapte de noapte; mirosul tău mereu în nările mele. Știi că, în timp dormim, îmi doresc să ne trezim mai repede, să râdem amândoi?
De mine citind etichete. Dar asta e o poveste pentru mai târziu, care sigur are învățătura ei. O vom afla.
De mine răbdătoare. Cine ar fi crezut ca voi putea explica, zilnic, unui copil de nicio șchioapă, unde, de ce și cum. Nu întrebi nimic, dar dacă eu nu îți explic, tu cum știi?
De corp de mamă. Am fost supărată pe cicatricea mea până mai ieri, când am atins-o și mi-am spus: în fond, e o urmă lăsată de el până la nesfârșit. E frumoasă!
De inimă umplută de o iubire uriașă. Zău că nu de puține ori mă întreb cum poate duce ea o iubire atâta de mare. Mă întreb și mi-e frică.
Un an de alt sens. Sau de sens - că acum, când mă gândesc la mine fără tine, eram parcă degeaba.
